De la miturile despre paralizie și pierderea memoriei, până la realitățile tehnologiei minim invazive, el oferă o privire clară asupra uneia dintre cele mai fascinante, dar și temute specializări medicale.

Care sunt cele mai frecvente afecțiuni pe care le întâlniți în practica dumneavoastră?

În general, tipurile de afecțiuni întâlnite depind de locul în care lucrezi, de „set-upul” instituției. La nivel global, în toată neurochirurgia, cele mai frecvente sunt afecțiunile degenerative ale coloanei, ceea ce în termeni generici numim „durerile de spate”. Acestea sunt și cele mai frecvent abordate în practica privată sau în spitale mai mici, care nu depind de o secție de terapie intensivă sau de intervenții chirurgicale foarte lungi.

Am întâlnit statistici care arată că astfel de operații reprezintă aproximativ 60% din totalul intervențiilor neurochirurgicale. Le explic asta și rezidenților care se gândesc la o carieră în domeniu: majoritatea activității unui neurochirurg constă, de fapt, în tratarea patologiei coloanei. Probabil că se operează chiar mai multe cazuri decât ar fi necesar în realitate, dar, fiind intervenții relativ scurte, cu complicații rare și risc vital scăzut, ele se pretează unor servicii non-universitare.

În spitalele mari, universitare și de urgență, ne concentrăm pe patologie mai complexă. Aici întâlnim frecvent traume craniene și spinale sau hemoragii intracerebrale spontane – toate acestea necesitând intervenții rapide, în echipă multidisciplinară și cu suport de terapie intensivă.

O parte importantă din activitate, în spitalele mari, o ocupă tumorile cerebrale. Acestea pot reprezenta jumătate din activitatea unui neurochirurg într-un centru universitar. Tumorile cerebrale se împart, în general, în trei categorii: glioame (precum glioblastoamele), care sunt cancere ale creierului propriu-zis; tumori ale învelișurilor (meningioame, neurinoame vestibulare); și metastazele, care din păcate sunt tot mai frecvente și apar uneori chiar ca prim semn al unei boli oncologice.

Așadar, activitatea unui neurochirurg variază mult în funcție de unde lucrează: în spitale mai mici, afecțiuni degenerative ale coloanei; în spitale de urgență, traumatisme și hemoragii; iar în spitale mari, universitare, tumorile cerebrale.

Există o anumită categorie de vârstă care este mai frecvent afectată?

Da, există o împărțire destul de clară a patologiei pe categorii de vârstă.

De exemplu, traumatismele craniene și spinale grave sunt cele mai frecvente la tineri, mai ales la bărbați, și reprezintă principala cauză de mortalitate în grupa de vârstă 20–40 de ani. De aceea, este important ca tinerii medici să învețe să gestioneze trauma, chiar dacă nu ajung neapărat să practice neurochirurgia.

La copii, cele mai frecvente tumori solide sunt cerebrale, după leucemii. Din păcate, aceste cazuri sunt dificile atât din punct de vedere medical, cât și emoțional, pentru toată echipa și pentru familie.

La adulți, pe măsură ce îmbătrânesc, întâlnim tumori mai agresive, iar sângerările cerebrale apar mai ales la pacienții în vârstă, în special cei cu hipertensiune arterială.

Ce tipuri de tehnici minim invazive se folosesc în prezent în neurochirurgie și ce avantaje aduc pacientului?

Tehnicile minim invazive sunt o componentă importantă a neurochirurgiei moderne. Totul a început în anii ’60–’70 cu introducerea microchirurgiei asistate de microscopul operator. Astăzi, folosirea microscopului este standard în aproape toate intervențiile neurochirurgicale. Colegii din străinătate nu-și imaginează o platformă chirurgicală fără microscop, este esențial, mai ales când intervii direct pe creier sau pe vasele cerebrale.

Există și alte tehnici moderne: endoscopia, chirurgia tubulară (mai ales în patologia coloanei), precum și metode minim invazive pentru implantarea de șuruburi. Aceste metode implică incizii mai mici și reduc trauma asupra țesuturilor adiacente. Pentru patologia de coloană, ele sunt soluții excelente în cazuri bine selectate, cu leziuni localizate.

Avantajul major este o recuperare mai rapidă pentru pacient: incizia e mai mică, durerea post-operatorie e mai redusă, pacientul se poate mobiliza mai repede. Pe termen lung, însă, dacă se intervine asupra sistemului nervos în sine, nu sunt diferențe semnificative față de operațiile clasice.

Un aspect important este să nu cădem în capcana unei „mode”: să nu devenim minim invazivi pentru piele și maxim invazivi pentru creier. Craniul e mare, dacă intri printr-o incizie prea mică și ai un câmp vizual restrâns, riști fie să nu tratezi complet patologia (de exemplu, să nu reușești excizia completă a unei tumori), fie să lezezi structuri importante pentru că nu le vezi. Deci, tehnicile minim invazive sunt utile, dar trebuie aplicate cu discernământ.

Ce implicații are chirurgia în zonele elocvente ale creierului (vorbire, mișcare, memorie)? Cum evitați afectarea funcțiilor critice?

Zonele elocvente ale creierului sunt acele regiuni care controlează funcții esențiale, vorbirea, mișcarea, vederea, memoria. Dacă le atingi în timpul unei intervenții chirurgicale, există riscul de a produce un deficit neurologic semnificativ, cum ar fi paralizia, tulburări de vorbire sau pierderi de vedere. Lezarea acestor arii poate duce la pierderea definitivă a funcției, ceea ce noi numim „sechelă”, iar asta este ceva ce trebuie evitat cu orice preț.

Totuși, există situații în care, chiar dacă zona este atinsă, poate apărea un deficit temporar, care se recuperează complet în timp. În astfel de cazuri, chirurgia urmărește două obiective majore: tratarea bolii – cel mai frecvent o tumoră cerebrală – și menținerea funcției pacientului cât mai intactă.

Când tumora este aproape sau invadează o zonă elocventă, chirurgul trebuie să găsească un echilibru între principiile oncologice, adică îndepărtarea cât mai completă a tumorii, și conservarea funcției neurologice. Acest echilibru depinde foarte mult de natura tumorii.

De exemplu, în cazul unui glioblastom, care este un cancer cerebral agresiv, nu se poate obține niciodată un control oncologic complet prin chirurgie. Așadar, în aceste cazuri, funcția devine prioritatea principală. Scopul este ca pacientul să iasă din sala de operație într-o stare cel puțin la fel de bună ca cea în care a intrat sau, în cel mai rău caz, cu un deficit temporar, care are șanse mari de recuperare.

Pentru tumorile benigne, lucrurile se schimbă. Acolo există timp, există opțiuni și se pot face mai multe intervenții, dacă e nevoie. În aceste situații, chirurgia trebuie să fie și mai conservatoare, pentru că riscul de a lăsa un pacient cu o sechelă permanentă nu este justificat. Obiectivul devine clar: păstrarea completă a funcției, cu o îndepărtare a tumorii cât mai completă, dar doar în măsura în care este sigur pentru pacient.

Ce mituri sau idei greșite despre operațiile pe creier auziți cel mai des de la pacienți? Cum arată o operație pe creier în realitate?

Unul dintre cele mai frecvente mituri este teama că pacientul nu se va mai trezi după operație sau că, dacă se trezește, nu va mai fi „el”, nu va mai avea aceeași personalitate, memorie sau capacitate de gândire. Pentru majoritatea intervențiilor pe creier, acest lucru nu este adevărat. De cele mai multe ori, pacienții se trezesc în aceeași stare în care au intrat în operație.

Desigur, există și cazuri excepționale, operații în profunzimea creierului sau în regiuni foarte sensibile, unde riscurile sunt discutate în detaliu înainte de intervenție, atât cu pacientul, cât și cu familia. Dar acestea sunt cazuri rare și atent selectate.

Un alt mit frecvent, mai ales în cazul operațiilor pe coloană, este frica exagerată de paralizie. Mulți pacienți vin convinși că, dacă se operează, vor rămâne paralizați de la brâu în jos. În realitate, acest risc este extrem de scăzut. Ca să se ajungă la așa ceva, ar fi nevoie de o traumă gravă sau de o situație extrem de complicată. În practica obișnuită, astfel de complicații sunt foarte rare.

Desigur, chirurgia presupune mereu un risc, iar aceste lucruri trebuie discutate sincer, dar și echilibrat. Trebuie explicată foarte clar balanța riscuri-beneficii, pentru ca pacientul să ia o decizie informată, nu bazată pe frică sau pe idei greșite.

Cât despre cum arată, în realitate, o operație pe creier, depinde foarte mult de context. În spitalele private, de exemplu, echipa este foarte bine închegată, toată lumea știe exact ce are de făcut și există un protocol clar. Intervențiile complexe, cum ar fi cele pentru tumorile cerebrale, pot dura opt ore sau chiar mai mult. Ele presupun o pregătire minuțioasă, monitorizare continuă și o atmosferă extrem de controlată.

Am văzut centre din Europa, precum în Germania, unde pentru astfel de operații există o liniște deplină în sala de operație. Pe ușile sălii scrie „Liniște”. Totul se desfășoară într-un ritm lent, meticulos, cu o grijă extremă pentru fiecare detaliu.

Pe de altă parte, în urgențe, dinamica este complet diferită. Totul se mișcă mai rapid, atmosfera poate părea mai relaxată, mai „jucăușă”, dar în spatele acestei aparente lejerități este aceeași rigoare medicală. Este o adaptare necesară la specificul urgenței, nu poți opera la fel ca într-o intervenție planificată și controlată, dar seriozitatea și atenția rămân aceleași.