Un tânăr zvelt cu suflet rotofei

Ascultându-l, mi-am zis – am întâlnit un tânăr zvelt cu suflet rotofei, plin cu un bagaj de amintiri pe care-l poartă la vedere cu mândrie smerită. Este bucuros să le împărtășească, iar privindu-l te acaparează și te conduce spre un alt univers – un univers creat de el, născut din repetate victorii asupra fricilor și dintr-un entuziasm dezarmant.

Valentin Lupea, de loc din inima Transilvaniei, de viață – de peste tot, îl poți întâlni pe trasee montane, pe pârtiile patriei în sezonul rece, pe ghidonul motorului, în aer pe tiroliana din Cheile Turzii sau în zilele ploioase plutind pe canoe în valuri învolburate. Pentru fiecare anotimp a descoperit activitatea perfectă care să-l conecteze cu natura. Poate fi numit, fără ironie – „Una cu Pământul” 6. Respiră, vibrează, creează, trăiește înconjurat de tot ce-i face sufletul să tresară. Se descrie ca „un om dependent de adrenalină”. Nu-l poți contrazice, însă pe lângă această căutare constantă a stării febrile există și un continuu pelerinaj spre ceea ce filosofii ar numi – „împlinire și liniște sufletească”.

„Le-am spus prietenilor: o să fac aici o tiroliană”

Cine este el de fapt? Cel datorită căruia iubitorii de senzații tari pot experimenta în Cheile Turzii cea mai grozavă tiroliană din România. Valentin Lupea este un aventurier cu viziune, cel care a privit un teren lipsit de viață și a permis visului să devină realitate, „oamenii o să prindă aici aripi”.

„Într-o plimbare pe Chei le-am spus prietenilor: o să fac aici o tiroliană, iar a doua zi am mers și m-am interesat de ce aveam nevoie pentru a-mi realiza ideea. Nimeni nu a crezut în spusele mele, mă considerau probabil nebun sau visător, pentru că, adevărul este că nu știam nimic despre ce înseamnă toată această treabă, dar aveam ceva mult mai puternic – motivație și dorință”, ne spune Valentin.

Este o tiroliană „extremă”… Iar un om a făcut din nimic o întreagă poveste…

„Am trecut prin toate greutățile posibile, unele cauzate de statul român, care de obicei pune bețe-n roata celor ce încearcă să facă ceva în țara asta, iar altele cauzate pur și simplu de neajunsurile financiare. Atunci când tiroliana era terminată eu eram lefter, ultimii bani erau acolo, practic în cer, suspendați de un singur cablu. Am privit acel cablu și zâmbitor mi-am zis: Gata, ai făcut în Cheile Turzii o tiroliană, acum cu ce o întreții?”, spune Valentin.

Accident de parapantă

Este un povestitor înnăscut, prin simplitatea și bucuria cu care vorbește și despre cea mai neagră perioadă din viața lui. După ce totul părea că prinde contur, iar primele sezoane ale tirolianei se dovediseră a fi un real succes, după ce tânărul visător dovedește oamenilor că nimic nu te poate opri din drumul tău, viața alege să-i ofere, așa cum o numește și el – „o a doua naștere”.

„În toamna anului 2020, printr-un accident de parapantă, am avut șansa de a mă crea din nou, acest nou om fiind mai puternic, mai încrezător, mai dornic și iubitor față de tot ceea ce viața îți poate dărui”, ne spune tânărul.

Visând să zboare, de data aceasta cu parapanta, a experimentat o cădere de la 20 de metri, în urma căreia s-a ales cu multiple fracturi, 11 la număr.

„Nu am primit garanții în legătură cu starea de sănătate pe care urma să o am, tot ce am auzit a fost – „îți poți lua adio de la zbor sau de la celelalte activități fizice pe care le practicai, ai noroc că ești viu.” Nimeni nu mi-a acordat vreo șansă, dar eu am refuzat categoric această opțiune, nu există pentru mine un mod de a trăi cu frică sau cu amintirea a ce am fost cândva”, ne spune Valentin. Ochii îi sclipesc, iar în ei poți descoperi câtă poftă de viață zace în acel suflet, care a fost capabil să parcurgă durerosul drum ce i se deschidea în față.

„Recuperarea a însemnat apogeul pe care ființa mea l-a simțit în cei 30 de ani pe acest Pământ, din trei puncte – fizică, psihică și sufletească”, spune în timp ce zâmbește cu nostalgie, revăzând parcă fiecare pas atât de greu realizat.

„Am fost nevoit să învăț din nou să fac primii pași”

„Am fost nevoit să parcurg un tunel, unul întunecat, lipsit de viață și plin cu piedici, am fost nevoit să învăț din nou să fac primii pași, la fel ca un bebeluș. Un timp îndelungat am fost țintuit la pat, având coloana operată, apoi încet, încet am trecut de la scaun cu rotile la cadrul medicinal, la cârje, până când am reușit într-un final să mă pot susține din nou pe propriile picioare. Astăzi, privind în urmă, pot spune cu încredere oarbă că în viața asta nu există imposibil, atâta vreme cât îți dorești să reușești. După aproape 2 ani sunt capabil să fac majoritatea activităților care-mi bucură sufletul, dar nu a fost ușor… nimic din ce-ți poate bucură sufletul nu se obține ușor! Și da, dacă următoarea întrebare este – dacă-mi mai doresc să zbor cu parapanta? Răspunsul este categoric și definitiv DA, o să continui să zbor”, spune Valentin.

Uneori te găsești în situații când gândurile nu vor să se îmbrace în cuvinte, pur și simplu, sunt acele cuvinte ce nu încap într-un plic, nici într-o scrisoare, nici măcar într-o viață, acele cuvinte pe care doar sufletul le poate descifra. Povestea lui Valentin Lupea este una dintre acele situații, în care cu greu poți afla cuvintele potrivite pentru a descrie emoția transmisă, intensitatea cu care ea te izbește și te pune pe gânduri, o poveste care-ți spune clar să te oprești din a pierde zile ca și cum ai pierde creioane sau bilete de tramvai, dar mai presus de orice este povestea care te asigură că ai parte de viața pentru care ești dispus să lupți!

„Începe cu un țipăt și se termină cu un zâmbet!”

După o pauză, îl rog să-mi povestească una dintre cele mai însemnate experiențe trăită la tiroliană, observând cu uimire pe paginile de socializare vârsta înaintată pe care o au oamenii care își doresc să zboare în Cheile Turzii.

Zâmbește la această întrebare ca și un părinte mândru de pruncul său.

„Da, am avut bunici trecuți bine de a doua tinerețe, oameni cu o dragoste de viață uimitoare, nu cred să fi văzut mulți tineri atât de dornici de a experimenta ceva nou precum sunt vârstnicii, referindu-mă acum la o etate de 60 de ani plus. Noi avem un slogan – „Începe cu un țipăt și se termină cu un zâmbet!” – în unele cazuri pot spune că s-a terminat cu lacrimi, lacrimi de bucurie, de împlinire, lacrimi de recunoștință. Neștiind că viața urma să-mi ofere șansa de a înțelege ce înseamnă să fi lipsit de propriile picioare, încă din primul sezon al tirolienei am anunțat că oamenilor cu dizabilități le este oferită gratuit această experiență, de a zbura. În aceste condiții am avut onoarea de a cunoaște oameni care de peste două decenii sunt dependenți de scaunul cu rotile, dar care deși nu vor mai cunoaște vreodată mersul au ales să treacă la un alt nivel și să experimenteze zborul”, povestește Valentin.

Vorbește rar, cu un glas tremurând, scoțând la iveală o emoție sinceră, drept pentru care spune – „eu nu mă pricep să descriu acum ce anume am simțit și mai ales ce au simțit acei oameni, eu pot doar să spun că acele momente sunt cele pentru care mă felicit că atunci când toți mă sfătuiau să renunț la ideea asta nu i-am ascultat, pentru momentele de acest fel simt recunoștință spiritului meu aventurier și inconștient de multe ori”.

„Viața ne așteaptă, pe noi toți, trebuie doar să găsim curajul și entuziasmul de a veni la întâlnire”

Ce atuuri are cineva care lucrează la o tiroliană, cel sau cea care îndrumă oamenii și au grijă de ei?

„Nimic, nu cer nimic ca și experiență sau ca și cunoștințe, pentru că și eu am început cu neștiință, cer colegilor mei să fie deschiși și dornici de a experimenta alături de mine, cer să vină la pachet cu o vorbă caldă pentru cei care ne trec pragul, cer zâmbete și încurajare care să alunge temerile celor mai puțin încrezători, le cer să fie ei și să permită oamenilor să-i descopere odată cu locul minunat în care tiroliana se găsește. Eu nu sunt șef și nici nu am angajați, noi suntem colegi și prieteni, suntem o familie, iar tiroliana este casa noastră, unde primim cu brațele larg deschise pe oricine este dornic să ne împărtășească pasiunea. Avem chiar și un obicei, după programul de muncă, rămânem împreună să luam cina, să povestim, să trăim împreună și în afara job-ului”, spune Valentin.

Într-o lume unde întâlnești la orice pas melancolie în privirile trecătorilor, acea melancolie de animal domesticit, care rabdă și uită, din ce în ce mai greu te poți bucura de nebunia omului care alege gustul altei vieți și care răspunde la chemarea unui alt orizont decât cel dictat de societate.

„Pentru că pe mine poveștile altora de viață m-au motivat, m-au încurajat și mi-au fost dovezi palpabile că atunci când un om dorește să devină orice, o poate face. Sper ca și povestea mea, a unui tânăr obișnuit, să poată inspira alte suflete spre a se desăvârși”, povestește Valentin.

Povestea lui Valentin continuă și pe zi ce trece devine tot mai interesantă: „Mi-ar plăcea ca lumea să nu uite că viața ne așteaptă, pe noi toți, trebuie doar să găsim curajul și entuziasmul de a veni la întâlnire”…

de Adela Țintoș