Din vremuri de demult

Acesta e de origine slavă, născut în decursul lungii convieţuiri a românilor băştinaşi cu slavii aşezaţi în părţile noastre, perioadă care ţine de prin secolul VI până prin secolul X, când s-a încheiat asimilarea completă a slavilor de către populaţia românească băştinaşă, mult mai numeroasă, şi când, odată cu acest proces, s-a sfârşit şi epoca de formare a poporului român. Lingviştii care s-au ocupat cu studiul onomasticii au stabilit că toate numele de localităţi terminate în –inţ(i) (Balinţ, Belinţ, Budinţ, etc.) au la bază un nume de persoană, în cazul nostru slavul Bel, cu sensul „Albu“, la care se adaugă sufixul -inţ(i) de origine slavă de tip vechi bulgar, echivalent cu românescul -eşti, încât Belinţ se poate traduce prin „Albeşti“ (adică oamenii, neamurile, iobagii lui Albu). Putem vorbi, aşadar, de întemeierea satului Belinţ pe vremea voievodatului lui Glad (sec. X) de către un cneaz pe nume Bel. Întrucât fundaţia păstrată a vechii biserici din Belinţ este deosebit de solidă, cum nu se obişnuia în cazul bisericilor de lemn, e de presupus că edificiul era din piatră, ca la bisericile cneziale şi voievodale, şi, fiindcă unul dintre districtele medievale bănăţene, aflat în zona noastră, apare în documente sub numele Bel, Beel, Beelvidike, Belvydyhe („ţinutul lui Bel“), se poate admite că reşedinţa acestui district era Belinţul. În această logică, prima atestare documentară a satului nostru este la 26 mai 1285 sub forma Becl, ce trebuie interpretată ca Beel (cf. Documente privind istoria României, veacul XIII. C. Transilvana, vol. II (1251-1300), Bucureşti, 1952, p. 275).