Timisoara nu trebuie sa fie Las Vegas, spune Nicolae Taran

De Delia S. Barbu
8Comentarii
Nicolae Taran
Nicolae Taran
Prof.univ.dr. Nicolae Ţăran, analist economic, vorbeşte despre Timişoara, aşa cum o vede peste o generaţie. Dacă, după 20 de ani vom fi regiune sau nu, vom avea un învăţământ de calitate, sau ce se va întâmpla cu oraşul, aşa cum le vede renumitul analist, puteţi afla în rândurile ce urmează.

– Sunteţi analist economic şi, cred, toată lumea aşteaptă să vă întreb despre evoluţia monetară. Să le facem o surpriză: sunteţi fericit?

– Eu toată viaţa am fost fericit, dar într-o manieră care o să surprindă, probabil. Sunt fericit cu ce am. Sentimentul acesta m-a însoţit toată viaţa, de la primele mele succese şcolare, tot timpul am fost fericit, pentru că nu mi-am dorit mai mult şi am obţinut foarte mult. Aşa că, nu văd de ce nu aş fi fericit. Sunt fericit cu cariera mea, cu viaţa mea şi, în plus, am o mare bucurie, am un băiat născut în 1974 – Alexandru – şi am doi nepoţi – pe Mihai şi pe Andrei – , o noră -Alina – pe care o aprociez foarte mult, deci sunt motive extraordinare de fericire.

– Vă propun să facem o proiecţie a Timişoarei şi Banatului peste o generaţie. Cum credeţi că va arăta oraşul peste 20 de ani, luând în calcul datele de acum?

– E greu să vorbesc despre Timişoara la modul foarte raţional, foarte lucid. Sunt foarte emoţionat când vorbesc despre Timişoara, pe care o iubesc necondiţionat. Mulţi îmi şi reproşează asta şi eu nu-i văd defectele decât atunci când, să spunem, sunt prea evidente. Alţii sunt mai rapizi şi identifică mai uşor anumite disfucţii în oraş. Eu nu le văd, probabil pentru că idealizez, sincer, oraşul. Eu l-am văzut prima dată în copilărie, în 1952. Atunci am avut o mână fracturată, am stat în spital aici, în Piaţa Horaţiu. Veneam de la Şipet, unde m-am născut, la 40 şi ceva de km şi, pentru mine, oraşul e acela din copilărie. El m-a impregnat, s-a impregnat, atunci în conştiinţa mea. În fiecare dimineaţă mă trezeam şi vedem trupele societice care defilau, veneau din Piaţa 700 şi mergeau până la Catedrală. Mie mi-au plăcut, cântau melodii ruseşti frumoase, eram mic, nu înţelegeam că eram ţară ocupată, că am pierdut războiul. Şi copilăria mea fost sub aceste auspicii de optimism, cu toate că stăteam în spital eram fericit că trăiam într-un oraş atât de frumos, iar când s-a terminat spitalizarea, după 3-4 săptămâni, mama care venea mereu să mă viziteze şi a trecut greu perioada aceea, mi-a făcut cadou o plimbare pe Corso. Şi n-am să uit niciodată pentru că am mers cu mama de la Operă, de la Teatru până la Catedrală, la Operă ne-a lăsat un portar să intrăm şi am admirat, pentru prima dată, Opera.  M-a copleşit. Şi apoi ne-am dus la Catedrală. Şi am văzut pe trotuar lumea de atunci: doamne foarte elegante, foarte frumoase, bărbaţi impecabili. Lumea era mult mai îngrijit îmbrăcată, mult mai civilizată, mai educată. Mersul pe stradă îl văd.

– Unde s-a pierdut?

– Lumea a renunţat la această distincţie, la frumuseţea ţinutei, a mersului, a îmbrăcăminţii. Între timp s-au schimbat valorile. Eu nu vreu să comentez. Nu am nicio frustrare, dar asta e Timişoara pe care o ţin minte şi atunci mi-am dorit foarte tare să pot trăi odată aici. Oraşul era al meu, m-a adoptat şi am simţit nevoia să şi recompensez, să şi dau unui oraş care mi-a dat atât de mult în materie etică, estetică, de aceea îmi vine foarte greu să vorbesc despre o Timişoară viitoare. Acum există o mare problemă: Timişoara a fost un oraş cosmopolit, atunci când l-am cunoscut eu în tinereţe şi în copilărie, dar avea o coezivitate extraordinară. Aceste etnii multiple erau unite de un sentiment: acela că eşti timişorean. Nu conta că eşti român, sau şvab, sau sârb, sau ungur. Această idee de a fi timişorean însemna enorm de mult. Între timp s-a pierdut această coezivitate. Au venit mulţi locuitori noi în Timişoara, şi din Banat, şi din Oltenia, din Moldova sau din Ardeal. Au plecat şvabii şi asta e o mare pierdere pentru Banat pentru oraş şi cultura lui. Şi ungurii s-au împuţinat…Şi sârbii reprezintă o componentă esenţială a oraşului. Ei sunt ceva special pentru Timişoara şi am să vă povestesc un mic episod care m-a marcat. Eram student şi mă pregăteam să plec la Galaţi, la studii, în 1965, cred. Voiam să merg la gară şi îmi părea rău că mă despart de Timişoara. Şi la Sinaia, în Kutl, pe terasa aceea unde era un restaurant extraordinar, Elite-ul – erau atunci două restaurante mari, Lloyd şi Elite – cânta o orchestră de tamburaşi sârbi, care veneau de la o nuntă. Era clar, că şi vorbeau. Erau foarte obosiţi şi nu reuşeau să cânte: începeau melodia şi după aia se certau, spuneau că unul cântă fals şi iar începeau…Şi cred că au încercat de vreo 20 de ori. Eu m-am apropiat de ei, stăteam cu geamantanul în mână şi unul dintre ei m-a întrebat: tu ce vrei? Şi le-am spus că eu plec şi că aş vrea să cânte măcar o dată, pentru că îmi place muzica sârbească. Şi ei s-au uitat la mine şi mi-au zic: ce-i cu tine, de unde eşti? Le-am zis că sunt bănăţean şi că mă duc la Galaţi şi că ascult muzică sârbească din copilărie. Şi atunci s-au concentrat extraordinar, cu toate că erau dărâmaţi, băuţi, după nuntă şi au cântat fabulos. Şi m-au condus până la tramvai cu tamburaşii, şi am urcat în tramvai de parcă eram o personalitate, şi toţi se uitau la mine. Acestea sunt amintiri extraordinare despre Timişoara.

– Credeţi că Timişoara ar mai putea coagula astfel de oameni?

– Peste 20 de ani nu va mai fi aşa, din păcate. Sunt foarte mulţi oameni care nu cunosc istoria oraşului, dar acum eu cred că vor apare alţi factori care vor genera alte şanse de dezvoltare. Cred că Timişoara va rămâne un oraş de 300.000 de locuitori şi un oraş universitar în continuare. Cred că va rămâne şi această tradiţie a Timişoarei pentru industrie. Pentru că oraşul a avut această apetenţă pentru industrie, ca şi Reşiţa, de altfel, doar că Reşiţa s-a prăbuşit. Iar în ceea ce priveşte cultura, sincer, am o strângere de inimă. N-aş vrea ca Timişoara să devină un Las Vegas. Asta m-ar durea. Timişoara nu trebuie să fie Las Vegas. Divertismentul excesiv care a apărut…Eu nu sunt un moralist excesiv, nu mă deranjează, dar nu e specificul Timişoarei.Toţi spun că Timişoara a fost un oraş educat, cuminte, cumva. Că distracţia venea după muncă. Nu e mentalitatea timişorenilor distracţia asta nesfârşită. Acesta e, probabil, singurul risc spre care ne îndreptăm.

– Credeţi că vom fi o regiune, până la urmă?

– Da, cred că se vor reface regiunile. Am înţeles că şi Fondul Monetar presesază cumva, iar România la ora actuală e o ţară, întradevăr, condusă cam din exterior, pentru că în interior nu mai sunt oameni care au o viziune strategică. Şi e uşor să argumentezi: în momentul în care în structura bugetului se produce o schimbare, automat trebuie aprobată de FMI. E clar că, dacă cineva controlează fiscalitatea, înseamnă că nu mai ai suveranitate. Iar apariţia regiunilor cred că e gândită, întradevăr, de la Bruxellees, de la Washington, de FMI şi UE, care merg, se pare, pe aceleaşi coordonate în ideea de a reduce costurile guvernării. Costurile guvernării, la ora actuală, sunt prohibitive pentru că e supercentralismul, care e o tradiţie, şi cred că Occidentul e deranjat nu de supracentralism, ci de costuri. Şi înţeleg că Ministerul Finanţelor se va restructura pe regiuni. Aici apare o singură prblemă după părerea mea şi am discutat cu foarte mulţi intelectuali timişoreni şi cu mulţi timişoreni simpli: pentru Timişoara ar fi mai bine ca regiunea să fie Banatul, adică Timişul şi Caraşul. Cu Aradul şi cu Hunedoara nu va fi prea uşor. Sunt multe frustrări la Arad, chiar şi la Hunedoara. Ne vor reproşa mereu ideea că de la ei nu se face nimic, că de ce e totul aici… Dacă am fi cu Caraşul, am fi mult mai omogeni, ca şi cultură la nivel regional, şi s-ar putea guverna mai bine.

– Dar DKMT?  Euroregiunea?

– DKMT, Banatul istoric, de fapt, ar fi extraordinar, după părerea mea. Şi cred că existe şanse, poate nu pe termen scurt, dar pe termen lung există pentru că şi în Voivodina sârbească, populaţia e obişnuită cu descentralizarea şi ei foarte uşor ar intra în combinaţie cu Banatul, pentru că e aceeaşi cultură. Istoria nu se repetă, dar istoria oferă automat şansa unei continuităţi, şi în cazul asta ar funcţiona foarte bine, dar ţine de factori ce nu îi pot lua în calcul deocamdată

– Şi învăţământul? Ne vom opri după 20 de ani de schimbări permanente?

– Mi-aţi pus cea mai complicată întrebare pentru mine. Părinţii mei au fost învăţători. Mama nu a profesat pentru că a trebuit să ne crească pe mine şi pe fratele meu. Ea a venit şi din Basarabia şi s-a aclimatizat mai greu în Banat, dar tatăl a fost învăţător, şi unul cu vocaţie. A fost un om cu viziune şi s-a bucurat de un mare respect, era un lider de opinie şi un om respectat. Două lucruri am reţinut de la el: despre istoria României, că ideea aceasta cu Roma, Dacia, este un mod de a dribla istoria, să te raportezi la un trecut foarte îndepărtat şi nesigur, pe care poţi să-l construieşci cum vrei şi să plonjezi direct în prezent. E o istorie care ţine de culturile barbare. Numai barbarii au prezent şi se raportezaă la un trecut incert. Istoria Banatului şi a României ţine de Bizanţ şi ea nu este studiată în şcoli. Tatăl meu mai spunea, şi se referea la perioada interbelică: scrisul, cititul şi socotitul nu sunt pentru români lucruri fireşti. Le fac forţat, merg la şcoală, sunt obligaţi să le facă, dar pe urmă uită ce au făcut la şcoală şi au o cultură empirică. Şi azi e cam la fel. Sunt român, îmi respect etnia, dar viitorul este afectat grav, din păcate, după părerea. Lucrurile se schimbă, e greu de estimat, dar, în condiţiile în care cei mai buni absolvenţi pleacă, şansele ca învăţământul să se redreseze sunt foarte mici. La ora actuală nu mai ai învăţători, nu mai ai profesori.

– Ce credeţi că ar putea să lege românii pe viitor?

– Lucian Boia explică foarte bine de ce nu există coezivitate şi nu avem un ţel comun. El are o lucrare în care decriptează felul în care s-au scris cărţile de istorie şi ne ajută să înţelegem că mitologizarea asta permanentă a istoriei a creat mari probleme. El dă exemple de mituri care funcţionează doar o generaţie şi asta e valabil doar la români. De exemplu mitul Carol al doilea, sau mitul Antonescu, sau mitul Ceausescu, sau mitul Băsescu. Astea funcţionează câte o generaţie sau mai puţin şi sunt îmnlocuite apoi cu alte mituri şi se rescrie apoi, ca în Orwell, toată istoria anterioară, se caută puncte de continuiteate cu personajul respectiv, tot aşa… Astfel nu se poate găsi un ţel comun. Un ţel comun au, de exemplu, vecinii noştri, bulgarii, maghiarii, polonii, ruşii, pentru că au în istorie momente identitare, momente în care au apărut, de regulă prin biserică. La sârbi, Sfântul Sava şi biserica slavonă, în care ei îşi folosesc limba lor maternă este momentul de început şi ei se raporteză de acolo. Asta este deja ceva care înseamnă continuitate. Ţelul lor comun e dăinuirea. Dar la români ne întoarcem la o istorie foarte confuză, nu am avut un moment foarte clar al creştinării, am fost în biserica slavonă şi pe urmă am ieşit de acolo, ne-am făcut biserica noastră… Sigur, pentru generaţia interberlică, momentul Unirii a creat o extraordinară coezivitate dar a durat doar două decenii. Din păcate, după 90, ideea care a unit a fost foarte inconsistentă: să intrăm în NATO şi UE. A fost singura idee care a unit, dar acum e o mare deprimare deoarece calitatea de membra NATO sau UE nu înseamnă mare lucru. Or,  românii constatând asta cu regret, încep să devină şi mai dezbinaţi, iar ideea aceasta că tinerii pleacă datorită frustrării, generază o entropie extraordinară. Nu sunt prooroc. Poate să apară o idee unificatoare, dar din păcate mai degrabă vor apare lideri pe post de salvator. Pentru că românii, de regulă, aleg un salvator. Şi asta nu ţine prea mult pentru că oamenii dezamăgesc. Cred că ne lipsesşte suportul spiritual în conturarea acestei idei şi aici ideea ar trebuie să vină de la Biserică, dar biserica aceasta românească este timidă. Nu ştiu dacă va fi mai bine, dar închei citându-l pe Serghei Esenin, care spune într-o scrisoare adresată unui mare regizor: „Fie ca cei care vin după noi să aibă parte de mai multă fericire!” Asta doresc celor care vin după noi: nu să fie mai bine, ci să fie mai fericiţi decât noi.



8Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

versiunea HTML a comentariilor