Au avut o idee, au îmbrăcat-o în ceva lejer și i-au dat drumul în viața timișorenilor fără să se gândească la consecințe. Ce-a ieșit? Un adevărat centru cultural, al cărui puls se simte departe de granițele României. De Ziua Mondială a Teatrului vă spunem povestea Scârțului, a Teatrului Auăleu și a Muzeului Consumatorului Comunist, care înseamnă, de fapt, singurul centru cultural independent din Timișoara, un fel de 3 în 1.

Ziua Mondială a Teatrului, sărbătorită an de an în 27 martie, coincide cu ziua Scârț Loc Lejer, unul dintre locurile din Timișoara care seamănă cu acasă pentru mulți timișoreni. Locului îi spunem „La mulți ani” și vouă vă dezvăluim povestea lui. Am aflat-o chiar de la unul dintre fondatori, faimosul Ovidiu Mihăiță, un om la fel de multicultural ca locurile despre care vorbim.

Întâi a fost Teatrul Auăleu, apoi a fost Scârțul, care s-a născut ca un fel de anexă. A fost gândit ca un loc pentru iubitorii de teatru, unde să se poată consuma ceva înainte și după spectacole. Și pentru că este Ziua Mondială a Teatrului trebuie să vă povestim puțin și despre Auăleu.

În 6 mai 2005, câțiva tineri din Timișoara au deschis porțile unui garaj de pe strada Bogdan Petriceicu Hașdeu nr. 5, în spatele Gării de Nord, chiar vizavi de Stadionul CFR. În garaj nu era o mașină, nu erau biciclete, nu erau nici măcar borcane cu murături, erau actori înghesuiți cu tot cu spectatori. Era un garaj de 19 metri pătrați, cu o curte în care încăpeau 150 de suflete. Până la urmă nu conta, căci ei voiau să iasă din tiparele teatrului de stat, care le ținea ostatică imaginația. Așa s-a născut Teatrul de garaj și curte Auăleu.

„A pornit în timp ce eram studenți, eu cu Cody (n.r. Ioan Codrea) și Christine (n.r. Cizmaș). Jucam în teatrele de stat de prin țară și am zis că trebuie să facem o chestie a noastră, să nu depindem de nimeni. E ca și cum ai fi muzician și, în loc să te duci la filarmonică, îți faci un band. Ne-a luat vreo doi ani să îl punem în practică, poate chiar mai mult”, ne povestește Ovidiu.

Cei trei au luat-o de la zero. Primul spectacol a fost Umbrele pentru Lacrimi, unul fără text, doar cu mișcări, ceva ce nu prea vedeai la vremea aia în România. Iar publicul era tânăr, dornic de nou. Ca o comparație, publicul Auăleu de acum este format din oameni de toate vârstele. Cel mai mic fan are 10 ani, iar cel mai vârstnic are în jur de 80.

„Cel mai greu a fost să mergem înainte. Începutul e fain, că visezi și îți imaginezi că o să fie bine, că o să fie fain, dar dai de greu, important e să nu cedezi când e greu. Am avut câteva momente în care am zis că vreau să renunț. Cel mai greu moment nu pot să îl identific în timp, dar a fost când nu eram mulțumit ce fac, ca produs. Am înghițit în sec, am mers înainte, am avut două «failuri» cu spectacole care s-au jucat o singură dată – Ubu rege și Libertatis captivantus est. A doua zi mi-a venit să mă apuc de langoși”, spune Ovidiu Mihăiță.

Nu s-a apucat de langoși, dar iată că au trecut 13 ani și Auăleu se laudă cu un total de 16 spectacole: Umbrele pentru lacrimi, Poveste din cetatea lucrurilor care nu există, Stăteam întinși pe pat, Ubu Rege, Libertatis Captivantus Est, Spălătorul de creier, Dragă Elena, Diabolus ex. Machina, Ferma, Circus Mundi, O noapte furtunoasă, Paricidul, Mens sana in corporatist sano, Huooooo, Miorița, Casa din copac.

„Nu poți face un teatru cu langoșerie, dar poți face un teatru cu bar”

În ziua de azi, Auăleu joacă cu „listă de așteptare”, pentru că locurile se ocupă extrem de repede. În România sunt puțin peste 20 de teatre libere, independente, care nu trăiesc cu bani de la stat. Franța are peste 300, la care se adaugă în jur de 600 de companii de spectacole de stradă. Moldova are unul singur. Se numește Teatrul Spălătorie, pentru că funcționează într-o spălătorie.

În total, au fost aproape patru ani teatrali petrecuți într-un garaj. Din 2009, mai exact din 27 martie 2009, Auăleu s-a mutat la Scârț. Un loc lejer care a apărut pentru ca Auăleu să aibă unde juca. Culmea, fix de Ziua Mondială a Teatrului.

„Proprietarul casei în care eram pe Hașdeu făcea parte din trupă, s-a mutat în Londra. Noi am zis că ar trebui să ne mutăm, sufocam familia aceea, care era foarte amabilă cu noi. Era loc pentru toată lumea, dar cumva ne-am dat seama că nu mai e ok. Am zis că trebuie să ne mutăm în alt loc, mi-am dat seama că nu o să putem să ținem un spațiu doar cu bilete și am zis să facem un sistem europeano-world wide. Adică… nu poți face un teatru cu o langoșerie, dar poți face un teatru cu un bar”, ne mai povestește Ovidiu.

Scârț Loc Lejer nu a fost și nu va fi niciodată un loc fancy. De ce?

„Noi nu suntem fancy. Toți se chinuie să facă locuri fancy, eu îs mai punk așa, noi nu avem cultura asta a «trashului». A fost foarte greu, pentru că noi cred că vreo doi ani am jucat fără bilet. E greu ca un grup să se automotiveze, nu am fost niciodată acela care zicea «băăă, hai că o să fie bine». E greu să crezi într-o chestie atât de fragilă și de efemeră și să zici că va funcționa. Mai ales când faci primul chestia asta într-un oraș. Noi am avut teatre independente fără să ne dăm seama, chiar și în Timișoara. Am descoperit că a fost o grădină de vară în Traian, de sute de locuri, care a funcționat foarte bine. Îi spunea Regina Angliei, era un restaurant care avea o curte interioară în spate și unde se jucau spectacole. Cred că e greu când începi ceva de la zero, ca și când ar apărea un animal nou și vrei să faci friptură din el, să îi convingi pe oameni că e bun”, mai spune Mihăiță.

De ce Auăleu și Scârț Loc Lejer merg atât de bine împreună? Pentru că publicul, pe lângă cultură, trebuie să consume și altceva.

„Cred că sunt niște «industrii» care se pot ajuta și susține una pe alta. Am fost în Paris la Teatrul du Soleil, care există din anii ’60, un teatru independent la o scară enormă, se joacă pentru sute de oameni pe zi, se poate mânca în pauză. Am visat la modelul acesta. De multe ori am și combinat evenimentele, oamenii au nevoie de asta, de chestii conexe, care funcționează perfect. E greu de consumat teatrul dacă oamenii nu consumă ceva. Dacă te uiți în istoria teatrului, în Grecia erau celebrele carnavaluri, festivaluri. Carnaval vine de la carne, festival de la festin, acolo se mânca, erau orgii, aveau plăcere carnală, stăteau la spectacole, consumau și katharsis, mergeau foarte bine împreună”, povestește Ovidiu.

Acum, când se joacă teatru în Scârț, lumea se înghesuie într-o cameră, iar în încăperile rămase libere se vorbește în șoaptă. Reacția publicului iubitor de teatru? Se aplaudă și se râde la greu, în funcție de spectacol. Ovidiu Mihăiță, care se prezintă drept un sclav voluntar al culturii „Deșteaptă-te române”, ar vrea să nu se aplaude deloc.

„Îi nasol să restricționezi publicul, că ție ți se pare că nu e ok ce face. Dacă vrea să țipe, lasă-l să țipe. Eu cred că trebuie să acceptăm că oamenii au niște păreri, au niște gânduri, în timp ce noi facem ce facem. Dacă noi ne dorim să fim liberi, de ce să le cerem altora să nu fie. Eu aș visa un spectacol la care publicul să facă stage dive pe scenă, ca la Metallica”, completează „sclavul culturii românești”.

Am aflat de la Mihăiță că unii spectatori au decis să divorțeze, după ce au văzut un spectacol. S-a întâmplat acum mulți ani în urmă, dar cei de la Auăleu/Scârț au aflat abia în urmă cu doi ani. O femeie a mers împreună cu soțul ei să vadă „Stăteam întinși pe pat”, iar după spectacol, în drum spre casă, au început o discuție serioasă și au decis că e mai bine să divorțeze. Cinci ani mai târziu, respectiva și-a dus o prietenă care avea probleme conjugale la Auăleu, să vadă „Stăteam întinși pe pat”.

„Cred că cea mai tare reacție pe care o văd și care îmi place este un om care râde plângând. Nu am vrut să fac un spectacol cu intenția de a face oamenii să râdă sau să plângă, mie îmi place mijlocul măștilor de teatru, un rânjet. Îi exact precum căprioara înainte să fugă, ca momentul acela în care își vine să vomiți de beat ce ești, dar mai bei o gură… Cel mai mult îmi place că e o pauză după spectacol, chiar înainte să se aplaude, lucrează katharsisul în ei, e mai adevărat decât aplauzele, care vin cam ca un automatism. Mie mi-ar plăcea să nu aplaude nimeni, că e mai sănătos așa”, spune Ovidiu.

„Îmi iubesc nevasta și amanta în egală măsură”

Ce înseamnă centrul cultural de pe str. Zoe? Un concubinaj care nu poate fi blamat, crede chiar patronul.

„E ca la greci acum 1.000 de ani, numai că la nivelul nostru contemporan. Omul are nevoie de un loc în care să-și dea în freză, cum spune și primarul: vreți să fie Timișoara campus monastiresc sau vreți ca tinerii să se distreze. În ambele cazuri, dați share sau like sau cum era? Îmi iubesc nevasta și amanta în egală măsură. Scârțul îi amanta… cred”, dezvăluie Mihăiță.

Care este cel mai fain lucru în Scârț și de ce numele acesta? „Atmosfera”, spune Ovidiu, care compară atmosfera cu spațiul din muzică, cu mirosul dintr-un muzeu.

„Veneau oamenii de la început, că era un loc nou și nu erau multe locuri noi în oraș, mai ales cu un nume așa de idiot, într-o casă cu o grădină. Au venit pentru noutate cumva. Mi se părea că toate numele încercau să definească ceva fain, divin, erau mai multe, am zis că trebuie ceva la polul opus, ceva nasol, ușa de la intrare scârțâia foarte tare, ne chinuiam să punem tablouri pe pereți, toate îs strâmbe și acum. Dacă îs drepte, ceva nu e bine. Am zis că le punem pe toate strâmbe, trebuie să ne asumăm că nu suntem perfecți. Tot timpul scârțâie ceva. Noi, în Timișoara, am avut cultura numelor nasoale în restaurante: porecla La doi căcați, Cățeaua leșinată, Ciobănașul năzdrăvan, acum toate îs cu cuvinte în engleză. Scârțul era total altfel la început. S-au schimbat zece generații de tablouri, devin tot mai urâte și tot mai urâte le iau”, povestește Ovidiu.

Marți, 27 martie 2018, de Ziua Mondială a Teatrului, Scârț Loc Lejer împlinește nouă ani. Un birt într-o perpetuă schimbare, care a fost sărbătorit așa cum trebuia: cu trei spectacole de teatru diferite în trei încăperi diferite. Apropo, dacă aveți de donat un tractor pentru Scârț, Mihăiță spune că e dispus să-l prindă în tavan!

Dacă la început a fost doar un spațiu pentru teatru, Scârț a devenit o instituție, instituție care a ajuns și mai cunoscută datorită Muzeului Consumatorului Comunist. Muzeul s-a născut dintr-o întâmplare. Ovidiu Mihăiță bântuia prin Piața Flavia și s-a întâlnit cu doi prieteni. N-au găsit nicicare nimic de cumpărat și au ajuns la concluzia că dispar… obiecte.

„Mi se pare că ai nevoie de trei Case ale poporului ca să faci Muzeul Comunismului. Am zis să adunăm tot, m-am tot gândit cum ar fi mai bine (…) e și puțin ironic numele, Muzeul Consumatorului Comunist, că nu sunt foarte multe lucruri de consum”, dezvăluie Ovidiu Mihăiță.

Muzeul Consumatorului Comunist s-a născut în luna mai a anului 2015. Era și este unul dintre cele mai apreciate locuri din Timișoara, în viziunea turiștilor străini, primul la muzee pe Trip Advisor. Iar faptul că în același loc găsesc un muzeu, un bar și un teatru atrage și mai mult atenția turiștilor.

„Chestia cu muzeul și cu teatrul care nu există în altă parte… Mergi într-o casă în care e un bar, e un teatru și e și un muzeu (…) mulți zic că e centru cultural. Anul acesta am primit premiul AFCN pentru antreprenoriat cultural, oamenii au zis că ar trebui protejat prin lege”, spune patronul Scârțului.

Ce definește cel mai liber centru cultural din Timișoara?

„Cred că umorul este ceea ce definește locul acesta. Locurile din oraș sunt mai rigide așa, noi tocmai d-aia am zis că avem cea mai bună cola din oraș. Dar glumele care se spun aici sunt unice”, conchide Mihăiță.

„Pata Morgana”, „Potârnike”, „Fă-mă Pampon, oh Doamne”, „Un pahar divin”, „Ghinion Iliescu”, „Dormeo și Julieta”, „Jalea Viului”, „Ciorbă de verișoare”, „Kylie Milogue”, „Budă-ajută”, „Nici cu muștar”, „Lascăr Catargiu”, „Minoriada”, „Pirații din Caranbeseș”, „Emil Bosch”, „Umberto Ego”, „Pielea Poli”, „Nu te supăra Frateli”, „Eșarfă în bar” sunt doar câteva dintre „dumele” spuse în Scârț, care au rămas mărturie vremurilor pe peretele de vizavi de bar. Un perete care ar trebui cumva decupat și înrămat, cred cei din familia Scârț.

Găsiți peretele plin de glume pe str. Laszlo Szekely nr. 1, fostă Zoe.