Cum au trait Revolutia – Traian Stoia: Cine crede ca o anume tara putea sa se rupa de capul ei…

De A.S.
Reactualizat la:
6Comentarii
Cum au trait Revolutia – Traian Stoia: Cine crede ca o anume tara putea sa se rupa de capul ei…
© TION - Traian Stoia
Continuăm seria noastră de interviuri în care vă prezentăm cum au trăit diverşi oameni Revoluţia din decembrie 1989 – doctori, vedete, reprezentanţi ai administraţiei publice locale. Viceprimarul Timişoarei Traian Stoia povesteşte pentru www.tion.ro cum a văzut el tot ceea ce s-a întâmplat în acele zile şi cum era viaţa care nemulţumea înainte: „Exista o lipsă de normalitate. Era o perioadă în care lumea se temea foarte tare de Securitate. Cam cum se teme acuma de DNA, decât că DNA-ul îţi demonstrează că ai făcut ceva rău dacă te cheamă, în timp ce atunci te puteau chema pentru că te-ai gândit să faci ceva rău…”, spune Stoia. Edilul povesteşte şi cum imediat după Revoluţie a împărţit „castraveţi galbeni” copiilor de la bloc: banane de la sârbi!


– Unde v-a prins Revoluția? Ce făceați în acele zile de decembrie?

– Eram în Timişoara, acasă, prin oraş. Am ieşit în toate zilele şi au fost foarte multe lucruri interesante de văzut, interesante pentru cineva care înţelege cam care-i spiritul ăsta de sa-i zicem turmă, nu ştiu cum să îl denumesc… Oamenii se adună unde se întâmplă ceva, unii se lasă duşi de val, alţii încearcă să înţeleagă. Au fost momente interesante şi unele chiar decisive. De exemplu, a fost foarte foarte interesantă venirea lui Dăscălescu (n.r. – prim-ministrul comunist Constantin Dăscălescu) la Consiliul Judeţean, actualul Consiliu Judeţean, apariţia, alături de Dăscălescu, a unor personaje din Timişoara, de asemenea foarte interesante dacă urmăreşti evoluţia lor ulterioară. E interesant… Ca orice timişorean, am participat ca spectator la treburile astea. Foarte interesantă a fost venirea trenului dinspre Râmnicu Vâlcea sau de undeva din sudul Carpaţilor, care a fost oprit în afara Timişoarei şi oamenii ăia au fost aduşi îmbrăcaţi în gărzi patriotice în centru. Interesantă a fost distribuirea de pâini şi de alimente de către maşini ale Comtimului prin zona centrală, cu astea am rămas, astea le-ai decelat ulterior, ai încercat să vezi de ce s-a întâmplat aşa, ţi-ai pus întrebări vizavi de quid prodest.
Am fost atât în piaţă, cât şi la Consiliul Judeţean. În piaţă m-am întâlnit cu un fost coleg, profesor, care mi-a spus că e Dăscălescu la Consiliul Judeţean. Ne-am deplasat la Consiliul Judeţean şi el cunoştea în blocul de peste drum pe cineva, s-a dus să vadă mai bine. Eu am rămas afară şi au apărut nişte oameni pe care îi cunoşteam. M-am mai întâlnit cu cineva, cu un domn care era procuror în momentul respectiv şi care îi înjura de mama focului pe unii care erau pe la balcon pe acolo. M-am întâlnit cu directorul de la IGOT (Întreprinderea de Gospodărire Orăşenească Timişoara), el era chemat sus la Dăscălescu, şi i-am spus „Îmi dai maşina să mă ducă până acasă?”. Mi-a spus „Du-te”. Şi l-am luat şi pe băiatul ăsta cu care jucam fotbal şi şoferul nu ştia unde e Torontalului, i-am explicat… Era venit de trei-patru zile, angajat nou. Erau foarte multe maşini Lada, cu doi-trei bărbaţi foarte atletici, care aveau treabă prin Banat.
Lucram la Consiliul… nu mai ştiu cum îi spune acum, ceva de Cultură şi Artă, Direcţia de Cultură şi Educaţie Socialistă sau ceva de genul ăsta.

– Ce v-a impresionat cel mai tare? Ce v-a marcat din tot ceea ce s-a întâmplat în zilele Revoluţiei?

– Ce m-a marcat foarte mult a fost cadrul în care s-au desfăşurat evenimentele şi fondul sonor creat special pentru a produce panică, frică, dezordine. Nu ştiu în ce măsură cei care au spart vitrinele şi au sustras anumite obiecte de acolo pot fi socotiţi ca elemente reprezentative pentru mişcare. Sigur că foarte mulţi oameni şi-au pus viaţa în pericol, mă refer la cei din balconul Operei şi cei care au susţinut ceea ce se întâmpla acolo. Au fost lucruri pe care ulterior am încercat să le înţeleg şi în general cred că mi-am format un punct de vedere care stă în picioare.

– Şi care este concluzia?

– Concluzia e relativ simplă: oamenii s-au ridicat împotriva sistemului din cauza privaţiunilor la care au fost supuşi. Faptul că muncitori care aveau o slujbă cât de cât rezonabil retribuită, cum erau cei de la AEM şi cei de pe platforma Buziaşului au venit în coloane şi au manifestat, asta denotă dorinţa de schimbare a regimului. Faptul că s-au adus tancuri sau nişte blindate prin centrul oraşului a fost o mişcare de intimidare, o încercare de intimidare şi vă daţi seama, cu dotările acestea militare, dacă se deschidea focul asupra manifestanţilor ar fi fost măcel… Morţii au apărut în diferite puncte ale oraşului, răniţii au fost duşi la spital ulterior, cei care au decedat la crematoriu, sunt lucruri care ar trebui poate ca istoricii noştri să le clarifice, şi cât mai repede cu putinţă, pentru ca cei care au participat şi erau adulţi în perioada aceea şi înţelegeau nişte subtilităţi – să poată să înţeleagă ce a fost… Sigur că în mod normal este greşită interpretarea pe care am putea să o dăm scoţând mişcarea revoluţionară de la Timişoara din contextul european. Trebuie să ţinem cont că în perioada premergătoare a ceea ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 în oraşul nostru au existat nişte căderi succesive, ca ale unui domino, în întreaga Europă comunistă. Acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla dacă Gorbaciov nu făcea acea politică de glasnost în lagărul socialist. Cine crede că o anume ţară putea să se rupă de capul ei… Aţi văzut ce au păţit ungurii, ameninţările la care au fost supuşi polonezii, unde era sindicatul acela, „Solidarnosc”, care îl avea în frunte pe Lech Walesa, ulterior laureat al Premiului Nobel pentru Pace şi şeful statului polonez. Dacă le privim acum din umbra celor 25 de ani trecuţi lucrurile sunt foarte interesante şi există conexiuni fără de care nu poţi înţelege complexul general a ceea ce s-a întâmplat şi la noi în România. Problema este, la noi, spre deosebire de restul ţărilor europene, a apărut chestia asta cu revoluţionarii. Sigur că un număr de oameni au contribuit decisiv şi, repet, riscându-şi viaţa, însă organizaţiile acestea ar trebui să îşi facă curăţenie în interiorul lor. În Timişoara este un număr de revoluţionari, la Botoşani probabil că numărul este mai mare… Ar fi păcat ca o mişcare care a readus România în lumea normală, lumea care recunoaşte un set de valori comune, să nu reuşească să-i înlăture pe oportuniştii care încearcă să profite. La fel s-a întâmplat după Al Doilea Război Mondial în Franţa, unde luptătorii din Maquis, organizaţie a populaţiei franceze care se opunea trupelor germane de ocupaţie, a ajuns să numere după război, un număr foarte mare, conform proverbului „Ce puţini am fost şi ce mulţi am rămas”.

– Ce credeţi că a nemulţumit cel mai tare, că a făcut să se ajungă la o revoluţie?

– Greu de spus care ar fi prioritizarea nemulţumirilor. Exista o lipsă de normalitate până la urmă. S-a ajuns să se intre până în intimitatea familiei, să obligi oamenii să aibă copii chiar dacă nu-şi doreau lucrul acesta… Să intri în viaţa intimă a omului nu era în regulă. Era o perioadă în care lumea se temea foarte tare de Securitate. Cam cum se teme acuma de DNA, decât că DNA-ul îţi demonstrează că ai făcut ceva rău dacă te cheamă, în timp ce atunci te puteau chema pentru că te-ai gândit să faci ceva rău…

– Pentru dumneavoastră personal cum a fost? Cum aţi trăit înainte de Revoluţie şi cum a fost după?

– Eu, de la terminarea liceului şi ulterior a facultăţii, în perioada de tinereţe, până pe la 30 şi ceva de ani, am jucat fotbal. Şi am câştigat bani în afara serviciului de profesor sau în perioada cât m-am pregătit de facultate eu era salariat la mină sau unde am jucat fotbal. Şi aveam o serie de avantaje faţă de restul: aveam acces la primul secretar, de la Anina, de la Moldova Nouă, unde am jucat, în Timişoara ulterior. Ceea ce a fost în avantajul celor dornici de a-şi întemeia o familie şi de a-şi achiziţiona o casă – exista sistemul ăla de rate foarte convenabil, cu o dobândă minimă, mi-am făcut un apartament în Timişoara, am continuat să merg la serviciu, erau probleme atunci cu posturile în oraş… Puteai trăi dacă îţi vedeai de treabă, dar toate la limită, că nu se găsea aia, aialaltă, după au intervenit raţiile de unt, aveai o jumătate de pachet de unt şi câte şi mai câte… zahăr pe tichete, nu mai ştiu, că în general nu toată lumea respecta chestiile astea, aşa că le mai şi uiţi.
După se puteau face nişte bani mergând la sârbi, toată lumea mergea, ba cu benzină, ba cu piese auto, cu tot felul de lucruri, şi te minunai că la sârbi găseai şi una şi alta… Eu am avut o părere foarte bună despre sârbi: sunt foarte harnici şi cu mult sânge în instalaţie. Vă daţi seama, dacă am venit odată şi am cumpărat o plasă de banane – e o chestie absolut autentică – şi erau nişte copilaşi, micuţi, înainte de şcoală ca vârstă, şi când să intru în bloc au văzut în plasă bananele, era o plasă transparentă, albă, şi unul dintre copilaşi i-a strigat pe ceilalţi „Hai să vedeţi că nenea Stoia are castraveţi galbeni!” şi le-am zis „Na, hai să vă dau eu câte un castravete galben să mâncaţi”. Şi le-am dat castraveţi galbeni, săracii, a trebuit să le arăţi cum să mănânce… Asta se întâmpla după Revoluţie la câteva luni, când veneam din Serbia.
Cei care aveau rude în străinătate şi au primit valută şi-au putut deschide un magazin în valută. Se cumpăra în valută, în mărci, puteai să îţi iei un parfum mai bun, ceva la modă, or găseai magazine unde te duceai cu mărci şi cumpărai anumite lucruri.



6Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !

versiunea HTML a comentariilor