Iese din scara blocului, din zona Take Ionescu, și merge pe trotuarul îngust, unde abia are loc de mașini. Bastonul alb caută o cale între gardul caselor și mașinile care au „botul” pe trotuar.

„Aici știu că sunt mașini parcate, dar nu toate pe aceeași linie. Mașinile sunt parcate pe trotuar și de multe ori nu am loc să trec. Aici e o trecere, dar nu știu niciodată unde începe și unde se termină. Dacă era o bandă tactilă știam. Aici e biserica…”, spune Simona, și își face cruce. Plecăm mai departe, obstacole sunt multe…

Simona Smultea are 28 de ani, iar pe la 21 de ani a început să-și piardă vederea. A suferit o dezlipire de retină și acum vederea a scăzut spre zero. Vede umbre, câteodată… Spre exemplu, dacă sunt scări de aceeași culoare vede umbre mai mari, de o mare întindere… Îi e greu să se adapteze, din moment ce vederea i-a scăzut gradual. La început i-a fost greu să ia bastonul alb, dar acum e o necesitate. Înainte umbla cu umbrela, fie că ploua, fie că nu, dar acum nu mai poate fără baston. Cel mai bine ar fi să fie însoțită tot timpul…

La trecerea de pietoni de pe bulevardul Take Ionescu nu are curaj să se avânte…

„Aici nu știu dacă este verde sau roșu. Semaforul nu are semnal acustic, iar pe jos nu există bandă tactilă. Îmi e frică să trec pe această trecere de pietoni. Semafoarele, covoarele tactile, ar trebui să fie foarte bine semnalizate, trecerile de pietoni să fie prevăzute cu covoare tactile și să fie vopsite, de pe unele s-a cam dus vopseaua. Asta pentru o persoană care mai vede un pic, pentru un nevăzător ar trebui măcar covor tactil să fie. Am înțeles că în Japonia sunt anumite șanțuri unde nevăzătorii pot merge cu bastonul pe ele și pur și simplu te ghidează. Bagi bastonul în acel șanț mic și poți să mergi liniștit. Sunt tot felul de elemente tactile la picioare”, a spus Simona.

La stația de tramvai, Simona se oprește pe un refugiu mic. Nu știe ce tramvai vine, nu are cum să știe, nu vede nimic și nu există niciun sistem care să o anunțe că va sosi un anumit mijloc de transport în comun. Stă la capătul stației, înghesuită, lângă un stâlp, și întreabă oamenii atunci când aude că vine în tramvai.

„Pe tramvaie scrie numai în față numărul liniei și pe vagonul al doilea. Pentru cei care mai văd un pic ar fi util dacă panourile ar fi pe lateralul primului vagon și mai jos. Eu mi-aș fi dorit foarte mult să se anunțe și audio tramvaiele care vin. Adică să apeși pe buton și să-ți citească ce scrie pe panoul respectiv, să te anunțe ce tramvai vine, în cât timp vine și încotro merge. Există o aplicație pe telefon „Moovit”, poți să-ți scoți telefonul și îți spune în cât timp ajunge tramvaiul”, spune Simona.

Simona a urcat în tramvai și merge spre Piața Libertății. Nu stă jos. „Să stea oamenii în vârstă”, spune ea. Aici i-ar fi util dacă s-ar anunța stațiile următoare, ca să știe unde să coboare. Coboară la stația de la Continental și o ia spre Piața Libertății. Cum coboară din tramvai, un pom gros, în mijlocul refugiului pentru pietoni, constituie primul obstacol pentru ea. Se lovește de el…  Ajunge la trecere și așteaptă să audă când trec alții. Ajunge la școală printre șiruri de mașini.

„Ca să intri în clădiri, pentru cei care mai văd un pic, ar trebui să fie clanța ușii contrastată față de ușă. La scări ar trebui ca prima și ultima treaptă să fie la fel, să aibă o striație, un lucru prin care să-ți dai seama că începe și se termină scara”, spune Simona.

Simona este printre cei fericiți, care ies afară din casă, deși nu mai vede aproape nimic, doar umbre, din când în când. Dar sunt mulți nevăzători care se izolează în casă, le e frică să scoată capul afară deoarece dau de tot felul de pericole în drumul lor.

„Pentru mine să merg pe stradă e o aventură, îmi crește adrenalina. Vreau să-mi depășesc anumite bariere și trebuie să continui să ies afară. E posibil să fie foarte mulți care, tocmai din cauza asta, au renunțat să mai iasă afară. La un moment-dat și mie îmi era greu să ies. Îmi iau bastonul și ies afară. Îți trebuie un pic de nebunie și curaj. Eu am văzut până la 21 de ani, dar cum a trecut timpul, s-a degradat vederea. Am avut perioade în care îmi era rușine să circul cu bastonul, după aceea am văzut că e foarte util și acum nu mai ies fără el din casă”, spune Simona.

Simona nu s-a lăsat. Merge la școală și luptă pentru drepturile celor cu dizabilități prin Asociația Ceva de Spus. Are prieteni nevăzători și vrea pentru cei ca ea un mediu mai prietenos. E greu, spune ea.

„Lipsa informațiilor duce la dependență. Depindem de alții până și la cele mai nesemnificative lucruri, la care cei care văd au acces foarte ușor. Nu știu ce culoare are semaforul, nu știu care este prețul lucrurilor, ce se întâmplă în jurul meu. Într-un oraș accesibil noi nu am avea dizabilitate”, spune Simona.

Simona nu va sta în casă. Va continua să meargă la școală, să facă tot felul de activități afară, însoțită de bastonul alb sau de vărul său. Dar câți sunt prizonieri în propriile case?

Material apărut în săptămânalul Agenda.