Premiera va avea loc sâmbătă, 5 octombrie 2013, de la ora 19, în sala studio „Diogene Bihoi”, iar accesul spectatorilor va fi liber.
„Textul urmăreşte întâlnirea şi destinul a două femei, Dora şi Kate. Prima, o tânără din Bosnia, violată de cinci bărbaţi în timpul unui conflict absurd, şi cea de-a doua, medic psihiatru american. Întâlnirea se petrece într-un sanatoriu de recuperare psihică a victimelor războiului, situat la graniţa dintre Elveţia şi Germania. Victima poartă în pântece un copil, rod al violului şi al războiului. Iar Kate încearcă să descâlcească iţele unei personalităţi extrem de complexe şi tenebroase şi să scoată la lumină câtă lumină a mai rămas în femeia de lângă ea, străbătând ea însăşi un drum la capătul căruia ceva nebulos şi greu de definit din fiinţa Dorei va trece în ea însăşi. Aceasta este, pe scurt, lumea în care intră cele două actriţe Thespis, Ana-Macrina Codrea şi Diana Velescu”, explică Adrian Korek, coordonatorul trupei Thespis.
„Occidentalii cred că teatrul absurdului este o invenţie. Dar înainte de teatrul absurdului a existat absurdul istoriei. ’Femeia ca un câmp de luptă sau despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia’ este o piesă inspirată din realitate. Din păcate, femeia este un câmp de luptă dintotdeauna, de când există războaie. Am scris această piesă în 1996, impresionat de ceea ce se întâmpla în fosta Iugoslavie, unde au fost mii de femei violate în contextul războiului. Dar drama femeilor violate pe câmpurile de luptă ale planetei este, din păcate, una care se repetă la fiecare mare conflagraţie, la fiecare razboi interetnic. Copilul violului este publicul. Pentru că publicul este violat, până la urmă, de aceste orori, de mizeriile lumii, ori el trebuie să reacţioneze, el trebuie să conştientizeze, să fie lucid, să se gândească… Trăim într-o epocă în care, de la atâta informaţie, suntem paralizaţi. Fiind supra-informaţi, avem şi impresia că ne-am făcut datoria.
Ştiind ce se întâmplă în lume în timp real avem impresia că datoria noastră de cetăţean, dat fiind că am acordat din timpul nostru îngurgitării informaţiei, a fost împărtăşită. A fost realizată. Ne-am făcut datoria. Şi atunci, nu mai reacţionăm. Oamenii vin acasă, se uită la jurnalul de la ora opt, care este o listă de orori, şi, după ce timp de jumătate de oră îngurgitează toate aceste lucruri macabre de pe planetă, se aşează la masă cu familia sau se uită la un film sau joacă o canastă sau ies în oraş şi se duc la un bar. Viaţa continuă. Nu suntem activi. Cu cât avem impresia că suntem mai bine informaţi, cu atât suntem mai paralizaţi la nivelul acţiunii. Iată de ce cred că, uneori, un om care vede o piesă de teatru cu subiect social, o poveste care îl emoţionează, care îi provoacă întrebări, care îi zguduie conştiinţa, care îl face să se gândească mai mult la un subiect tragic decât o fac jurnalele de televiziune, are un rol mult mai important…”, spune Matei Vişniec, citat de Thespis.
Citiți principiile noastre de moderare aici!