Dan Negru, amintiri de la Revolutie: Am fost un pusti las

De S.B
Dan Negru, amintiri de la Revolutie: Am fost un pusti las
© Foto: enational.ro
Omul de televiziune Dan Negru era doar un adolescent în zilele în care timișorenii s-au ridicat împotriva regimului comunist. El s-a aflat printre ei, dar se consideră unul dintre lașii Revoluției pentru că a ieșit în stradă doar atunci când era alături de alte sute de mii de oameni, nu și atunci când s-a tras sau pe timpul nopții. Negru își amintește cum „căsca gura” la discursurile lui Tokes și cum nu înțelegea prea mult din ele. În primii ani după Revoluție, lucrurile s-au schimbat pentru actualul om de televiziune, pentru că începuse să înțeleagă  ce s-a întâmplat cu adevărat în acele zile crunte.

Cum au fost pentru tine acele zile din timpul Revoluției?

Eram la liceu în Revoluție. Nu eram nici un copil, dar nu eram nici matur. Am fost la Revoluție cu colegii mei de clasă, fără să fiu erou. Nici pe departe. Am fost un puști laș în timpul Revoluției. Mergeam cu colegii mei, iar pe la ora 4 – 5 mergeam acasă, fugeam, pentru că știam că o să se tragă. Stăteam undeva mai înspre Catedrală, eu locuiesc pe linia tramvaiului 7 și ca să pot să ajung mai repede în Maria stăteam mai aproape de Catedrală. Eu am fost un puști așa, mai laș. Cei curajoși stăteau. Eu de la Revoluție doar am auzit pocnituri de armă, dar nu am văzut niciodată. Nu am fost un curajos, eram și la liceu, dar nu asta contează, pentru că au fost mulți elevi de liceu care au avut curaj și au rămas. Iar pentru aceștia… jos pălăria. Inclusiv îmi aduc aminte că mergeam spre casă și așteptam să treacă vreo două, trei, patru tramvaie ca să stau să casc gura la ce spunea Tokes. Stăteam așa și căscam gura și după vreo jumătate de oră mă urcam în tramvai și plecam. Nici nu prea înțelegeam prea multe la vârsta aia și nici nu mă interesa foarte mult. (…) Când era lume, căscam și eu gura pe acolo. Eu am fost la Revoluție când era suta de mii de oameni acolo, nu când era mâna de oameni. Pentru că ăia sunt greii. Noi, ăștia, suta de mii, ne-am dus așa… eram în centru pe Corso, la plimbare. Eu am făcut parte din suta de mii. Noi ăștia mulți… așa, gură cască. Noi am stat acolo. Importantă este mâna aia de oameni care a avut curaj să stea noaptea, care a stat în fața pistoalelor. Eu nu am avut de-astea. Eu nu am fost curajos de Revoluție.

Care era atmosfera? Cum au reacționat părinții tăi?

Eu stăteam pe atunci undeva lângă o bază militară și ieșeau tancurile. Nu mai țin minte ziua, dar pe strada mea, la un moment dat au trecut tancuri. Eu eram încântat! Pentru ai mei era o mare teamă și o sperietură și pentru mine era o bucurie. Io-te tancuri! Într-un fel vedeau ei lucrurile și într-un fel vedeam eu.

De unde ai aflat ce se întâmpla în stradă?

Prin 16 – 17 deja toată lumea ieșea în stradă, toată lumea știa. E adevărat că am ascultat și Europa Liberă, dar din mai multe motive. În primul rând din cauza muzicii. (…) Era un tip Andrei Voiculescu care era DJ, iar eu eram mare fan. La un moment dat am ajuns să-l și cunosc. M-a strigat «domnul Negru», i-am răspuns «domnul Voiculescu» și i-am spus «eu fac televiziune datorită dumneavoastră». În orice caz, ei vorbeau și despre Revoluția de la Timișoara. Dar eu nu eram pasionat de asta.

Cum au fost primii ani de după Revoluție?

În primii ani am fost ca orice timișorean pe baricadele de dincolo. Am avut ocazia să-i cunosc pe oamenii care au scris Proclamația de la Timișoara, pentru că m-am angajat la radio. Eram deja la Radio Timișoara și eram cumva implicat. Pe vremea aceea cel mai bun prieten al meu era Cristi Pațurcă, cel care a scris «Imnul Golanilor». Cristi era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, când venea la Timișoara stătea la mine. Deja era altfel pentru că mai crescusem. Făceam emisiuni cu Ioan Crăciun, unul dintre oamenii care a fondat Ziarul Timișoara. Amândoi au murit.

Care sunt impresiile 25 de ani mai târziu?

În clipa asta, singurul lucru după 25 de ani este că mi-e rușine că în breasla mea există oameni care fac emisiuni în care spun că era mai bine înainte. Mie așa ceva mi se pare inacceptabil. Multora le-am și spus, e inacceptabil să faci emisiuni și să spui ce mișto personaj era Nicu Ceaușescu. Asta mi se pare o rușine fără margini. Dacă în Germania sau în Polonia sau în Italia s-ar face o emisiune și s-ar zice «ce mișto erau camerele de gazare ale naziștilor», ar fi un scandal uriaș. La noi se fac emisiuni în care se zice ce bine era cu Ceaușescu, se duc la Cimitirul Ghencea și îl plâng. Eu nu am văzut niciunde emisiuni în care lumea să-l plângă pe Hitler, dar la noi lumea îl plânge pe Ceaușescu. Asta-i marea mea rușine la 25 de ani după Revoluție, că lucrez într-o breaslă în care oamenii fac pentru rating, sau nu îmi dau seama de ce, fac emisiuni care profanează amintirea celor morți. Nu ai cum să faci asta! Să văd asta la televizor… mi-e rușine de breasla mea.



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !