Mihai Gafencu este un doctor cunoscut, care „luptă” pe „frontul” medicinei pediatrice de ani buni, la Spitalul de Copii “Louis Țurcanu” din Timișoara. Pacienții vor respect, vor ca medicul să fie un fel de psiholog, un apropiat care să le comunice veștile cu grijă și fără a se răsti la ei, vor ca medicul să le fie un prieten.
Dar poate doctorul să le fie prieten? Mai are putere? Sau l-a învățat cineva să comunice eficient cu pacientul de pe băncile școlii?
Mihai Gafencu: „Lecții, ore, cursuri de comunicare nu s-au făcut, niciodată, nicio facultate din România nu a învățat studentul de medicină cum să relaționeze cu pacientul. La facultate ne-au pregătit de parcă toți am ajunge medici de laborator și am lucra cu eprubete. Nimeni nu a investit nici măcar în cursuri de psihologie pentru viitorii medici. Toți ne-am format din experiență. Odată cu vârsta nu vine numai experiența, vine și plafonarea, și blazarea și nervozitatea în creștere”, spune doctorul Mihai Gafencu.
Și după ce vine plafonarea și nervozitatea în creștere, atunci pacientul are pretenția la respect din partea doctorului. Și are mare dreptate! Atunci când te duci la spital te duci de nevoie, nu că nu ai ce face acasă. Ajuns acolo, vrei ca doctorul să te trateze blând, cu zâmbetul pe buze, să stea să-ți asculte problemele. Dar mai poate doctorul din România să facă asta, cu un salariu mic și după o zi de alergătură, în care își vede familia jumătate de oră… înainte de culcare?
„În momentul în care ajungi acasă și vezi că colegul tău de liceu, jurist sau inginer IT, la 45 de ani, câștigă, fără nicio problemă, de 10-20 de ori mai mult ca tine în România sigur că te apucă amocul (furia- n.r.). Nu doar banii sunt problema, ci felul în care în societate ești poziționat și apoi timpul și energia enormă pe care o consumi în a trăi o viață decentă. Atunci începem să greșim, încercând să facem prea multe. Încercăm să facem cercetare pe câteva proiecte pe care să ne mai luăm un ban, cinstit, nu la negru, impozabil, și nu în buzunar, cum se întâmplă. Că se întâmplă, trebuie recunoscut că se întâmplă în mii de cazuri să pleci cu buzunarul cu ciubuc. Nu e normal. Și atunci cauți soluții alternative. Numai că ajungi la 10 seara acasă, frustrat că nu ai stat cu familia, obosit de-ți curg ochii în palmă, cu trei locuri de muncă, în care spitalul e doar unul, și în loc ca energia ta să se reverse în totalitate asupra pacienților de spital tu ești cu gândul la orele de la câte un liceu sanitar privat sau de la câte o facultate privată sau la vreun proiect de cercetare de unde mai iei încă un salariu. Și sigur că obosit și nervos și frustrat, chiar dacă oarecum ești într-un confort financiar, tu ajungi a doua zi la servici în fața pacientului. Ar trebui să te aibă proaspăt și dedicat numai lui”, spune Gafencu.
Articole pe aceeași temă:
Citiți principiile noastre de moderare aici!