Traditia folclorica a Pastelui in Banat

De Nicoleta Popescu
Reactualizat la:
8Comentarii
Traditia folclorica a Pastelui in Banat
© TION: Ioan Viorel Boldureanu
O discuţie cu prof. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu, fin cunoscător al folclorului bănăţean şi al dialectului bănăţean, în care şi scrie, este întodeauna o încântare. Pe lângă multele detalii pe care le-a aflat prin cercetări şi pe care le cunoaşte, are şi darul de a povesti şi de a readuce trecutul îndepărtat foarte aproape de noi. Aşa că nu întâmplător, aflându-ne acum înaintea marii sărbători a Învierii Domnului, l-am rugat să ne spună lucruri mai puţin cunoscute legate de vechea tradiţie folclorică din Banat şi de noimele, cum preferă să le spună, legate de Paşte.

Domnule profesor, am vrea să ne spuneţi prin ce se distinge tradiţia folclorică din Banat şi care sunt rădăcinile adânci ale acesteia?

Viorel Boldureanu: Aş începe prin a spune că este un fapt ştiut de multă lume, dar mai puţin desluşit, şi anume că în cursul vremii, în sute şi sute de ani, cele două tradiţii, sfânta tradiţie, tradiţia creştină, a creştinismului primar, încă de atunci, şi cu tradiţia folclorică s-au sprijinit reciproc. În ce sens? În sensul că folclorul poporului nostru şi al Banatului, poate încă mai desluşit, s-a încreştinat, iar creştinismul, în sufletul poporului, în tradiţia folclorică, s-a folclorizat. Adică vorbim pe de o parte de creştinarea folclorului şi pe de altă parte, de folclorizarea tradiţiei creştine. Nu e vorba despre Sfânta Tradiţie, care este misia, vocaţia clerului creştin, ci este vorba despre un aspect foarte important pentru noi, şi anume aculturaţia creştină. Aceasta înseamnă că cele două tradiţii, cea creştină şi cea folclorică (zisă şi populară), fiecare cu rigorile şi cutumele proprii care, joncţionând, nuanţează anumite aspecte.

Cea mai densă în privinţa evenimentelor este Săptămâna Paştelui, Săptămâna Mare, sau a Patimilor. Să începem cu prima zi, întrucât se bazează pe un fundal precreştin, Joia Mare, sâmburele Săptămânii Patimilor. În tradiţia folclorică, în general, joia nu este o zi prielnică, e pândită de rele, este la mijloc de săptămână. La originea ei se află o veche zeitate precreştină, indoeuropeană, Joia mare, care este o zeitate păgână a morţii. Ea mai este considerată zeitatea cânepii, de aceea, folclorul şi poporul spun deopotrivă că ea este adesea hidoasă, o Mumă a pădurii, cu părul de câlţi. Iar câlţii se folosesc în cele mai tari făcături, vrăji, farmece de magie folclorică. În această zi de joi se puneau lumânărele, adică mici corăbioare, pe coajă de pâine sau pe scoarţă de dovleac, şi li se dădeau drumul pe o apă curgătoare. În Banat, de regulă, satele sunt străbătute de câte un pârâu sau o apă curgătoare. Unde se duc aceste corăbioare? Ele se duc în lumea morţilor.

Mai departe, este Vinerea Mare, numită şi Vinerea neagră, Vinerea punerii în mormânt. Ca urmare, încărcătura de jale universală este covârşitoare. În această zi de Vinerea Mare, potrivit unei rigori aproape fără posibilitate de eludare, la punerea în mormânt limba clopotelor amuţeşte.

Ce se întâmplă înainte de momentul învierii? În prima noapte de Paşti bate toaca. Toaca are de asemenea  o încărcătură arhaică puternică. Potrivit tradiţiei folclorice, pentru ca arca să poată fi făcută, Noe, în disperarea lui, pentru că duhurile rele, stricăcioase, îi distrugeau noaptea tot ceea ce reuşea să încropească ziua, a luat o scândură şi a bătut-o cu o bucată de lemn. Această bătaie este de fapt elementul de tărie simbolico-magică întru alungarea duhurilor stricăcioase, care caută să pricinuiască stricarea lumii, adică sfârşitul lumii. Arca a rămas în simbolistica arhitecturii sacre creştine nava, care este Biserica.

În Sâmbăta Paştelui, Sâmbăta Mare, se vopsesc ouăle. În Banat nu sunt foarte spectaculoase ornamentele care se imaginează pe ouă, dar aici este o mare noimă. Bănăţenii le numesc „ouă frumoase” (din vechiul cuvânt latinesc formosus). Sensul simbolic arhaic este că acele ouă care se adună începând de la miezul Păresimilor, de la mijlocul Postului Paştelui, trebuie să fie ouă „cocoşite”, nu sterpe. Aceasta înseamnă că acolo este simbolul universului. Dar acolo se adună şi forţele rele. Atunci, noima ouălor frumoase, despre care una dintre legende spune că s-ar fi înroşit din sângele Mântuitorului, este că ele se vopsesc sâmbăta, şi nu joia, care este în fiecare săptămână o zi primejdioasă. „Ouă frumoase” înseamnă ca niciodată, niciun punct, cât de mic, să nu rămână neacoperit, în forme nemaivăzute, pentru că ouăle, pentru momentul mare al schimbării, trebuie să zăgăzuiască forţele. Este ceva ce nu multă lume ştie, şi anume, când Uniaţia a revenit în legalitate, după două secole şi mai bine şi după 50 de ani de ateism comunist, atenuarea dogmatică a creştinismului unit greco-catolic a despovărat multe dintre „superstitionile norodului”. Când a fost repusă în drepturi biserica unită, credincioşii acesteia revenind în legalitate, ce au făcut? Cineva sau ceva, tradiţia creştină folclorizată şi folclorul creştinat, ambele de mare persistenţă, spărgeau ouăle de zidul bisericii pentru ca, dacă o fi rămas totuşi vreun rest de energii necreate, aşa cum s-a întâmplat şi la Facerea Dintâi a lumii, atunci acelea trebuie să fie zdrobite. Ouăle care sunt clocite şi nu roşite se considera că depozitează moartea cea mai moarte, moartea lumii.

Ouăle se consumă ritual, se dau de pomană întru gândirea, amintirea şi pomenirea morţilor. Cojile nu se aruncau niciodată la gunoi, ci se dădeau de asemenea pe apa curgătoare ca să le ducă în lumea Blajinilor, a Rohmanilor – oameni care au preexistat omului de astăzi şi care au fost dosiţi de Dumnezeu într-o primă răsturnare a Pământului, care era plat, ca o plăcintă. Aceşti Rohmani sau Rogmani sunt oameni care neînduplecaţi o duc în rugăciune, şi pe care Dumnezeu, după sfârşitul tuturor lumilor, îi va reîntoarce pe pământ. Ei o duc tot anul, în sihăstrie, în mare post şi se mulţumesc cu foarte puţin; află, din aceste coji, că lacomii, oamenii locuitori ai pământului, au mâncat Paştele. Şi atunci, ei se mulţumesc cu acea foiţă dinlăuntrul cojilor. De aceea, în geografia reală, se poate întâmpla ca anumite bucăţi de coji să rămână în iarbă sau pe malul acelui pârâu, numit în geografia spirituală Apa Sâmbetei sau Apa morţilor. Atunci, femeile pricepute, femeile vindecătoare, le culeg, le zdrobesc şi fac din acele coji întoarse din lumea Rohmanilor cea mai preţioasă pulbere pentru vindecare. Ce vindecă? Cea mai gravă boală – „boala mare” sau „boala copiilor” (epilepsia). Este o întoarcere care, aproape şamanic, caută să asigure condiţiile premergătoare lumii noi care se naşte ritual şi sacru în fiecare an de Înviere. Învierea este cel mai însemnat moment al anului, deopotrivă pentru tradiţia creştină şi tradiţia folclorică şi pentru amândouă la un loc.

Se mai păstrează această tradiţie a cojilor de ouă vopsite, date pe apă?

Recent, în zona Făgetului, am pus întrebarea: ce se face cu cojile de ouă vopsite? Răspunsul a fost că ele se aruncă „macăr unge”. Aceasta arată că „tradiţia cojilor” s-a destructurat. Sub influenţa modernismului, a culturii populare care este mânată de înnoire, astfel că se pierde substratul. Presiunea pe care tradiţia o face este suprapersonală, deci puternică. Atâta timp cât se menţine această presiune, tradiţia este în regulă. Dar când devine vulnerabilă prin modernism, exces de înnoire, lucrurile se perturbă.

Se spune că de Paşti, oamenii trebuie să poarte îmbrăcăminte nouă. Care este explicaţia?

Aceeaşi idee pe care am expus-o se aplică şi atunci când este vorba despre înnoirea vestimentaţiei pentru această mare sărbătoare. Nu este îngăduit ca în prima zi de Paşti să se îmbrace haină veche sau purtată, chiar dacă este de sărbătoare. Mai mult, cu straşnică grijă, femeile care cos pentru fiicele lor, nu lasă pe nimeni să vadă înainte ce lucrează ele. De aceea şi încărcătura aproape de platoşă de pe mâneci şi de pe piept, locurile cele mai vulnerabile pentru fetele „nelumite”. Ele trebuie să fie cel mai bine apărate, protejate. Aceasta este noima pentru a descrie înţelesul şi acesta este cuvântul trebuincios.

Tradiţional, de Paşti se consumă anumite mâncăruri. Ce ne puteţi spune despre acest aspect?

Există o componentă foarte importantă a etnografiei, şi anume cea a bucatelor rituale. Cea mai cunoscută este consumarea rituală a drobului de miel. De ce? Pentru că nu doar legenda, ci în vechea rânduială a iudaismului era sacrificarea rituală a mielului, care reprezenta refacerea misterioasă a vieţii. Fiind făcut din măruntaiele mielului, drobul constituie un aliment forte din punctul de vedere al concentraţiei magico-rituale a energiilor bune. Mai mult, în drob se pune un ou fiert, care se taie subţire, aproape transparent, şi astfel noima devine nu doar vizibilă, ci şi digerabilă.

Simbolic, Oul este un motiv adesea invocat la noi. Să ne gândim doar la „Oul dogmatic” al poetului Ion Barbu care, cu ocazia sărbătorii Paştelui, i se adresează omului „uituc” şi „nerod”, amintindu-i că oul (pe care acesta îl roşeşte şi-l mănâncă ) are semnificaţii profunde, pe care omenirea le-a pierdut odată cu „demitizarea miturilor. Este stiut că în mitologiile mai multor popoare, există credinţe potrivit cărora Universul s-ar fi născut din Oul Primordial întrupat dintr-o mare nesfârşită, purtătoare a germenilor vieţii. La mănăstirile vechi de 400-500 de ani, sub policandrul mare, care înfăţişează lumina universului, amvonul unde preotul tâlcuieşte Cuvântul, Logosul divin în cuvânt omenesc, piesa cea mai de jos este un ou de struţ, care, pe de o parte, ca ou are forma perfectă, iar pasărea nepasăre este existenţa naturală a nenaturalului. În timpul sacru, care este diferit de cel real (profan), cel mai pregnant moment este momentul săvârşirii marilor rituri creştine. Iar ritul Învierii este de mare sacralitate, de mare sfinţenie.

Există zone din Banat în care se păstrează tradiţiile?

Zona Făget, de pildă, una dintre cele mai cunoscute şi mai supuse modernizării timpului, industrializării, este în acelaşi timp, în ciuda acestei modernizări, şi cel mai mare păstrător, cea mai densă reţea de credinţe din Banatul de câmpie şi cel colinar. Acolo se plăteşte şi acum tribut unor reminiscenţe, elemente din substratul precreştin foarte îndepărtat. De pildă, acolo, în satele în care ruga este de Paşti, nu se face niciodată joc în prima zi a sărbătorii. Mai mult, nici la naşterea lui Iisus, de Crăciun, nu se face joc. De asemeni, nu se fac rugi atunci când este evocat linţoliul morţii.
Un alt exemplu este Jupâneştiul, acolo unde, de multe sute de ani există olăritul. Prin latura simbolică, Olarul ca prototip pentru zeitatea care face lumea din ceva este precreştină. Multe tradiţii care par destructurate sunt, în fond, active.
În fiecare an, pregătirea pentru marile evenimente, pentru această incizie a sacrului în timpul profan, trebuie păstrată prin astfel de momente cu tărie de suflet, de credinţă şi chiar să spunem, de tărie cetăţenească, deoarece aceasta este cea mai supusă morbului ucigaş al destructurării. Sunt foarte multe datini care încă la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea se consemnau, dar nu se mai ţineau decât în memoria oamenilor. Dar datinile trebuie ţinute minte şi readuse secvenţial în fapt, chiar dacă tot spectacolul obiceiului folcloric nu le mai păstrează în totalitate. Amintirea lorse menţine, la nivelul subteran al conştiinţei, subconştientul comunitar. Iar subconştientul comunitar este fundamentul pentru „ţinerea de minte” supraindividuală.

Există Paştele Baljinilor. Ce ne puteţi spune?

Paştele Blajinilor, Paştele cailor (care a devenit în folclorul orăşenesc o vorbă de duh), se sărbătoreşte în credinţa populară, în lunea de după duminica Tomei. După cum spuneam, Blajinii, cunoscuţi şi sub numele de Rohmani/Rogmani, sunt din cei dintâi oameni de pe Pământ. Traiesc în sihăstrie, fără femeile lor, convieţuiesc cu ele numai 30 de zile pe an în vederea procreatiei. Blajinii, incapabili de a face rău, s-ar afla dincolo de lumea văzută, pe unde se varsa Apa Sâmbetei, iar preocupările lor sunt postul şi rugăciunile pentru cei vii. Desi sunt virtuosi, nu stiu cum sa calculeze data Paştelui. Oamenii le vestesc acestora că a venit Paştele prin intermediul apei, aruncând pe ea coji de ouă roşii.

La marile momente, şi anume în timpul iernii, la Bobotează – care este o sărbătoare foarte mare, poate chiar a doua după Paşti, la sfârşitul secolului al XIX-lea se făcea „încurarea cailor”. Atunci se primeneşte şi se aeriseşte vestimentaţia. Aceasta este una dintre înnoiri. Sărbătoarea Paştele cailor trebuie pusă în legătură cu „ad calendas grecas”. Unii ar putea opina că, la origine, este un afront adus tocmai celor care nu s-au pus în consonanţă calendaristic cu rânduiala calendarul gregorian. Paştele se menţine după calendarul iulian, ceea ce este un paradox, căci Iulius Cezar nu a fost creştin, dimpotrivă.
La Paşti şi, culmea, la nunţi, se produce această alergare a cailor. Alaiurile de nuntă aveau un spectacol al împodobirii şi al cordării/cabrării cailor. Aici este important de spus că un alt moment când clopotele nu bat este atunci când se săvârşeşte Taina Cununiei. Acest moment este însă urmat de datul cu puşca, o hărmălaie care precede începutul în mic al unei noi lumi. O nouă căsnicie înseamnă, aşadar, un nou început al unei lumi noi, familia. Se spune că, la sfârşitul lumilor, după ce pământul va fi nimicit prin foc, doar aceia care au trăit numai în post şi rugăciune vor fi aduşi. Aşa spune Scriptura; Blajinii, Rohmanii sau Rogmanii, după credinţa folclorică.

 



8Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

versiunea HTML a comentariilor