Desigur, teritoriile descoperite ascundeau la rândul lor lucruri necunoscute oamenilor civilizaţi pânã la acel moment. Una din acestea a fost o plantã pe care bãştinaşii obişnuiau sã o mestece sau sã o fumeze dupã ce o uscau. Este vorba despre arhicunoscutul tutun.
Din tutun au început sã fie fabricate apoi trabucurile, a cãror popularitate a crescut mereu. Regi, preşedinţi, cavaleri, mai târziu vedete mondene, au fost de-a lungul timpului fumãtori de trabucuri. La începutul secolului al XX-lea, patru din cinci bãrbaţi americani consumau tutun sub aceastã formã. Producţia industrialã de trabucuri a fost deschisã de Cuba, care în secolul al XIV-lea a început sã se bazeze din ce în ce mai mult pe creşterea tutunului. În scurt timp, planta a devenit simbol naţional, iar produsele cubaneze realizate din tutun au fost recunoscute drept cele mai bune din lume.
Nu este uşor nici sã creezi, nici sã rulezi un trabuc premium de lux. Mulţi comparã crearea ţigãrilor din foi de calitate cu obţinerea unui vin bun. Totul începe cu plantarea seminţelor. Din doar douã linguri cu seminţe de tutun se poate cultiva un hectar. Dupã ce planta se hrãneşte şi ajunge la maturitate, are loc recoltarea. Frunzele de tutun sunt atent selecţionate, iar strângerea lor începe de jos în sus. Frunza cea mai apropiatã de pãmânt se numeşte valdo şi are aroma uşor dulceagã.
Frunzei mijlocii, cu aromã medie, i se spune seco, iar frunza superioarã a fost denumitã ligero şi reprezintã partea cea mai aromatã a plantei.
Dupã ce sunt culese, frunzele sunt aşezate pe categorii, în funcţie de mãrime şi texturã şi se lasã la uscat între şase şi opt sãptãmâni. Tutunul trece apoi prin procesul fermentãrii, perioada de uscare fiind esenţialã pentru gustul viitorului trabuc. În cazul în care uscarea nu este realizatã perfect, aroma trabucului va fi durã, amarã, chiar înnecãcioasã şi va crea probleme la aprindere.
