Andrew English îşi începe articolul despre tura sa cu Dacia Duster comparând experienţa cu un test drive din 1986, tot pe o Dacia Duster – numele sub care se vindea maşina Aro în MareaBritanie. În 1986, Dusterul l-a lăsat în drum. Spre deosebire de testul de acum 24 de ani, Dacia Duster are cel puţin două atuuri: nu a capotat, iar sloturile pentru comenzile de bord nu au fost realizate batând cu ciocanul într-o şurubelniţă ca să treacă prin tabloul de bord.
„Aspectul exterior al Dusterului este fără îndoială old school, cu oglinzi retrovizoare minuscule şi o caroserie costelivă şi deloc artistică, împreună cu o mască frontală cu puternice influenţe americane”, scrie Andrew English. Mai mult, vopseaua maro “rahat de căţel” îi aminteşte jurnalistului de un Renault pe care l-a cumpărat socrul său în anii ’70.
„Înăuntru, impresia că e o maşină veche de 20 de ani persistă”, scrie English, criticând simplitatea bordului. “Poziţia de condus e foarte ciudată, cu picioarele întinse ca într-un şezlong, iar volanul ajustabil îţi dă impresia că te dai într-o maşinuţă de la bâlci. Părţile din plastic au un design necioplit, iar inserturile maro sunt spectaculos de banale”.
Scaunele sunt confortabile şi e destul spaţiu în habitaclu. Astea ar fi părţile pozitive. Îţi aminteşti însă imediat că Duster a fost fabricată să fie o maşină foarte ieftină de fiecare dată când încerci să reglezi ceva şi îţi prinzi degetele.
Totuşi, Dacia pare să fie bine făcută şi nu a scarţâit sau bocănit deloc în cele trei zile în care a forjat-o jurnalistul de la The Telegraph. Dacia Duster se conduce mult mai plăcut decât te-ai aştepta “judecând după originile ei umile”, scrie acesta. “Dusterul este o plăcută întoarcere în timp, dar ce rost are?”, continuă englezul, care recomandă că, la preţul la care se va vinde Duster în Marea Britanie – 10.800 de lire preţ de fabrică, cei din publicul ţintă şi-ar putea cumpăra o Skoda Yeti la mâna a doua care oricum ar “prăfui” Dusterul.
Sursa: realitatea
