Lumină nouă, la Gătaia

Lumină nouă, la Gătaia
GĂTAIA – A venit şi a trecut şi Paştele acesta, cu drob şi ouă roşii, cu zile libere şi ore alocate bisericii, cu de toate. Pentru unii, a fost doar o repetiţie a unor sărbători pascale trecute, pentru alţii a adus emoţii noi, lumină nouă, întâmplări nemaitrăite până atunci.  Parastas 30.04.2008 Vizita episcop 30.04.2008

La Spitalul de Psihiatrie din Gătaia, Învierea anului 2008 a stârnit multe emoţii: pentru prima oară urma să se audă „Veniţi de luaţi lumină” aici, „acasă”, în ceea ce a devenit „casă” pentru mulţi pacienţi – pentru unii, până la sfârşitul vieţilor lor chinuite iar, pentru alţii, până când soarta se va îndura să le slăbească puţin chingile în care le-a înnădit mintea…

Preotul Iulian Popa şi soţia sa Olivera sunt un cuplu pe care nu poţi să nu-l îndrăgeşti, dacă ai avut prilejul de a schimba măcar câteva cuvinte cu ei. Sunt studenţi la Facultatea de Teologie din Timişoara dar, în acelaşi timp, el a fost hirotonit deja pentru a fi părintele spiritual al unei comunităţi aflate sub grea încercare. Una este să ai o parohie „aşezată”, în care casele se perindă după regulile unei localităţi împărţite pe străzi: numărul 1, numărul 3, numărul 5, şi alta e să ai de alinat saloane cu schizofreni, demenţi, etilici; să fii atent, în timpul slujbei, nu doar la mijlocirea întâlnirii dintre enoriaşii tăi speciali cu Creatorul aferent religiei tale, ci şi la fiecare mişcare a celor din faţa ta, pentru că au fost situaţii când pacienţii au căzut seceraţi, în timpul slujbei, de boală, sau au intrat la serviciul divin cu ideea că preotul este unul dintre „inamicii” care trebuie pedepsiţi. Un preot care, probabil, nu va însoţi niciodată enoriaşii săi la bucuria unei căsătorii, a unui botez, ci-i va fi dată doar tristeţea despărţirii de ei, la înmormântări…

Dar părintele Iulian nu s-a temut nici de vârsta sa, nici de problemele celor spre întâlnirea cărora venea. L-am văzut nu doar în timpul slujbelor, ci şi înainte, şi după, dăruind câte ceva din el pacienţilor, familiilor lor, cadrelor medicale sau celorlalţi lucrători de la spital, fiecăruia care avea nevoie de o vorbă bună, de un sfat, de un umăr pentru sprijin. E uşor să-ţi dai seama că, în această comunitate pestriţă, din punctul de vedere al discernământului, tânărul preot a reuşit să devină un pol de stabilitate – cum s-ar spune în politică.

Mă gândesc cât de diferită trebuie să fie viaţa de preot care slujeşte nu doar într-un spital, deci printre suferinzi, ci mai mult, într-un spital de psihiatrie… Cât de dificil trebuie să fie să poţi să întinzi o mână, dinspre credinţă, pentru a putea lumina şi conforta pe cineva care, uneori, nu reuşeşte să înţeleagă mai nimic din propria existenţă, trăind într-o lume în care singurele repere sunt ora de administrare a medicamentelor şi, poate, chipurile celor deştepţi şi puternici din jurul său, al halatelor albe de care, instinctiv, simte că se poate agăţa. Dar părintele Iulian are lumină pe chip, şi, chiar dacă e greu să vorbească despre Isus Cristos şi despre dragoste unor pacienţi cu care nu are întotdeauna limbaj comun, a reuşit să inspire încredere, să dea sentimentul că biserica pe care o conduce este un loc bun, cu înţelegere şi tihnă.

Probabil, aici, creştinismul, ortodoxia, ritul se amestecă într-un amalgam din care lucrul care rămâne este faptul că, dincolo de cuvinte, pacienţii simt că ceva greu de culcat în vorbe îi leagă de preotul lor, care îi face părtaşi la o felie de „mai bine”. Nu ştiu dacă e important să definim ferm acel „mai bine” – nici eu n-am reuşit să mă apropii de ideea de divinitate şi de alte câteva concepte clar definite cu care lucrează biserica, dar am întâlnit în biserică oameni care se dăruie spre mai binele semenilor lor, şi care, prin ceea ce fac, „dau lumină”, aşa că îmi închipui că putem avea ceva comun. Acel „mai bine” încerc să-l recunosc în munca celor din biserică, şi să fiu aproape de oamenii cu har în a-i ajuta pe cei necăjiţi, ca pentru a lua şi a duce lumii o reţetă a unui medicament miraculos, pe care nu îl înţeleg dar care, la cei mai mulţi din jurul nostru, dă roade şi duce la aşezare.

Aşa îl văd şi pe părintele Iulian, ca pe unul dintre cei care fac lumină în jurul lor, şi de aceea am ales ca noaptea de Înviere, o noapte de lucru, ca de atâtea alte ori, să o petrec alături de el, de soţia lui, de familia lui, de Elena Palici, directoarea Spitalului de Psihiatrie din Gătaia împreună cu familia ei, de doctoriţa Adela Dragomir, care era de gardă, de asistenţi şi infirmieri pe care îi ştiam deja de la vizite trecute şi, desigur, să fiu alături de atâţia dintre pacienţii pe care i-am tot întâlnit de doi ani încoace, de când am ajuns să scriu pentru prima data despre acest spital.

Îmi aduc aminte de Învierea de acum doi ani, pe care o petrecusem tot la Gătaia, însă în biserica aflată departe de spital, în orăşel. Fusese prima mea întâlnire cu Spitalul de Psihiatrie din Gătaia, apele ultimei ture de inundaţii încă nu se retrăseseră, Bârzava contribuia încă la ceea ce fusese numit, atunci, „Marea Banatului”, doar puţini bolnavi ajunseseră în noaptea aceea la biserica aflată la câţiva kilometri de spital, pentru a se bucura de spectacolul mai mult sau mai puţin înţeles al Învierii…

Timpul trece, lucrurile au, uneori, şansa de a se aşeza în matcă, precum apele, bisericuţa clădită pe una dintre laturile spitalului, cu spatele la pădure, are acum un preot al ei, doar pentru ea, care, azi, urma să ţină prima slujbă de Înviere din viaţa bisericii, prima slujbă de Înviere, de unul singur, din viaţa sa.

Câteva zeci de oameni, nu multe, sunt alături de noi. Îi cunosc pe mulţi dintre ei, după afecţiuni, după porecle, după poveşti. Totuşi, părintele îi cunoaşte mai bine. Face o mică repetiţie înainte de începerea slujbei, le spune: „Când vă spun să veniţi să luaţi lumină, faceţi asta, nu faceţi asta”, o spune simplu, nu văd la el nimic din emfaza multora dintre cei pe care-i duce viaţa la a fi mai marii unui grup. Şi totuşi, părintele Iulian este cel care le va da lumină. Se topesc, încet, şi gradul de rudenie sau de prietenie pe care îl au cu el cei de faţă, rămâne doar sentimentul că un om drag, dintre noi, este deasupra noastră, este cel care ne va conduce spre o taină din care vom face împreună parte, toţi, ca la o întâlnire de familie.

Se stinge lumina, e doar o lumânare între noi, care încălzeşte spaţiul cât o cameră medie, care îmbunează contururile feţelor oamenilor în pozele pe care le fac. Lumina creşte, cu fiecare lumânare care intră în confreeria vieţii noi, cei din jur multiplică lumina, care cade peste tot la fel, pe preot, pe cei care conduc spitalul, pe pacienţi, pe rudele lor. Mă gândesc la mari catedrale – ce departe sunt ele… Acolo, bucuria probabil că vine din număr, din „uite cât de mulţi suntem” – aici vine din „ce bine că ne-am strâns atâţia, că am supravieţuit până azi, că încă putem să ne luminăm”.

Şi tot altfel ca în pragul catedralelor, la ieşirea prin care mica ceată duce spitalului cântecul, repetat de zeci de ori „Cristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând”, ne iese în cale un arici, traversează repede aleea şi se opreşte lângă băncile pe care se însoresc, ziua, pacienţii. Îi zâmbesc părintelui Iulian, îmi răspunde la fel – ştie că în urmă cu două săptămâni curăţasem de căpuşe un arici, cu ajutorul unui pacient, în cerdacul bisericii. O fi acelaşi arici? E una dintre nopţile în care se poate orice…

Trecem printre pavilioanele din spital, ne oprim pentru ca preotul să citească un fragment din Evanghelie. Apare un câine negru – e unul dintre puţinii câini sociabili pe care i-am văzut în acest spital. Se ţine după noi, când pornim mai departe pentru a înconjura, ca un şarpe de foc, marele parc pe laturile căruia sunt construite pavilioanele. Sar broscuţe din drumul nostru, de pe alee, păsări de noapte îşi adaugă şi ele glasul la vocea oamenilor. Mă gândesc la legendele despre noaptea de Sfântul Andrei, cu animalele care vorbesc – suntem într-o pădure, într-un parc dintr-o pădure – e doar firesc să avem aproape animale cu care nu suntem obişnuiţi să împărţim aleea în oraş. Dar, azi, legendele din bătrâni sunt mai aproape.

Ajungem pe aleea de pe care pornise drumul nostru, pacienţii care n-au putut să facă cei câţiva paşi până la biserică, dar care au ajuns măcar până în cadrul ferestrelor, ne privesc din saloanele lor, sunt ferestre cu gratii, ferestre fără gratii, ferestre cu oameni care îşi doresc o speranţă şi încearcă să o ia din lumina pe care o purtăm cu noi. Sosim la mica biserică, văd că părintele Iulian apucă pe o cale ce îmi era străină. Deci s-a ocupat şi de drumeagul din jurul bisericii, ca el să existe, ca pădurea să nu înceapă brusc şi să-i lase, totuşi, pe credincioşi să înconjoare, de trei ori, cu lumânări în mână, lăcaşul de cult care s-a transformat sub mâna sa!

Se termină slujba de Înviere dar a doua zi avem un alt moment important de trăit – este aşteptată vizita Prea Sfinţitului Paisie Lugojanul, episcop vicar al Mitropoliei Banatului. În fapt, nu a doua zi ci azi, după câteva ore de somn. Cum de aşteaptă biserica din Spitalul de Psihiatrie din Gătaia vizita unui episcop? Răspunsul se leagă de unul dintre pacienţii spitalului, care s-a dus de curând dintre noi, unul dintre cei mai „de jos”, dacă e să o luăm după stratificările noastre sociale, dar la parastasul căruia a slujit un episcop. Acel pacient şi-a petrecut la Gătaia 41 de ani, fiind cel mai vechi internat din spital. Cu mintea ţintuită de oligofrenie, bun şi simplu, surâzător, Gore s-a stins acum aproape două luni, fiind îngropat ca oricare dintre cei fără familie, în brazdele cimitirului dintre pădure şi orăşel. Drama vieţii lui triste a ajuns şi la ierarhii mitropoliei bănăţene. Iar Prea Sfinţitul Paisie a adus cuvântul său de despărţire de cel plecat dintre noi, la timpul hotărât prin datină.

Era o zi ploioasă când ne-am apropiat de mormântul lui Gore, însoţindu-i pe episcopul vicar, pe părintele Radu Cosmin Bogdan, diaconul său, şi pe părintele Iulian Popa, preotul spitalului unde trăise şi murise Gore. Fără alai, fără rude, fără nimeni în afară de ierarh şi de cei doi preoţi, am mers prin iarba udă până la fâşia de pământ care îi primeşte pe morţii fără familie, uneori şi fără nume, ai spitalului de psihiatrie din apropiere. Acolo unde un ierarh se apleacă spre mormântul unui stingher al societăţii, ca Gore, îmi închipui că trebuie că se întâmplă ceva deosebit – poate un creştin ar spune că se naşte un înger. Cred că e un lucru luminat ca cel de foarte de sus să întindă o mână, un gând, celui de foarte de jos, aşa cum mi-am imaginat întotdeauna că este gestul Papei de a spăla, înaintea Paştelui, picioarele celor 12 ucenici sau săraci… Pentru a nu uita că există şi ei…

A urmat, în ziua aceea, parastasul lui Gore, la biserica din spital, unde ne-am strâns lângă doctoriţa Constanţa Peagu, care conduce secţia în care era internat Gore, lângă directoarea Elena Palici, lângă mulţi dintre pacienţii mai vechi, lângă personalul spitalului, avându-l alături şi pe preotul Valentin Bugariu, îngăduindu-i-se să slujească alături de preotul paroh al spitalului, toţi regretându-l pe cel mai vechi şi cel mai cunoscut pacient… Iar omului care, în viaţă, a avut atâta de puţin, i-a legănat coliva un episcop, uimindu-i şi bucurându-i cu prezenţa sa pe cei atât de încercaţi de soartă.

După slujbă, episcopul a adresat câteva cuvinte de suflet pacienţilor şi a discutat cu fiecare dintre cei care i s-au adresat. Dacă unii ştiau că este „un preot mare” şi că tradiţia cere să-i sărute engolpionul cu chipul Maicii Domnului pe care-l avea pe piept, alţii i s-au adresat simplu, egali fiind cu toate, prin boala lor, spunându-i lucruri cu pronume nesofisticate, sau mai puţin, având comun cu Prea Sfinţitul Paisie, pentru comunicare, doar blândeţea ochilor sau căldura unei strângeri de mână. Impresionat de smerenia şi bucuria cu care fusese primit, episcopul a promis bolnavilor că va fi alături de ei şi în prima zi de Paşte, urmând să aducă preotului lor icoane pentru a le împodobi lăcaşul. Tot atunci, după parastas, a vizitat şi unul dintre pavilioanele spitalului, recent inaugurat, după renovare, fiind condus pentru a vedea un izolator, o cameră obişnuită a pacienţilor, sălile de ergoterapie şi una dintre sălile de sport ale spitalului.

Acesta este prilejul cu care s-a născut ideea vizitei din zilele de Paşte, pe care pacienţii le-au aşteptat atât pentru noaptea Învierii dar şi pentru reîntâlnirea cu episcopul care le cercetase problemele şi dorea să le aducă un semn al trecerii sale, spre înfrumuseţarea bisericii lor. Aşa s-a făcut ca, după împărţirea ouălor roşii, pentru pacienţi şi pentru rudele lor, să aşteptăm, în duminica Paştelui, împreună cu preotul locului, o nouă vizită a ierarhului de la Timişoara.

A fost un nou prilej de apropiere, de discuţie cu bolnavii care şi-au amânat timpul de administrare a neurolepticelor pentru a putea fi prezenţi la vizita episcopului, de vizionat documentare legate de sărbătoarea pascală, pe laptop, şi de schimbat idei în legătură cu viitorul spitalului. După toate acestea, episcopul a venit, însoţit de consilierul Valentin Boancheş, de la Mitropolia Banatului, aducând, pe lângă icoanele promise, şi o mulţime de alte icoane mai mici, care au bucurat pacienţii precum şi personalul spitalului care era la datorie în acea duminică.

Gore n-a mai apucat să vadă şarpele de foc din curtea spitalului, care va ocoli, de acum, în anii ce vor urma, parcul în care şi-a purtat viaţa, pentru că alt an pe ghemul vieţii sale nu se va mai pune, cum se zice în slujba de înmormântare, dar, fără să ştie, a fost acela care a adus în atenţia şi agenda unui episcop al Bisericii Ortodoxe Române bisericuţa din spitalul lui de psihiatrie şi pe preotul drag bolnavilor, care îi veghease şi lui ultimul an de viaţă. Iar tânărul episcop a adăugat, prin faptele sale de nou ierarh, încă o lumină la drumul cetei pe care a fost chemat să o păstorească şi care drum i se întinde, lung, în faţă, în Banat.

Ramona Băluţescu

  • Dintr-un spital din România a mai zbughit-o un înger către cer
  •  

     



    0Comentarii

    Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

    inca 1000 caractere ramase

    Citiți principiile noastre de moderare aici !