Cu modestie, Ioan Holender respinge titulatura maestre, deşti toată lumea îl apelează astfel, şi rememorează anii tinereţii influenţaţi de evenimentele socio-politice pe care le-a trăit.
„În primul rând, deşi toată lumea îmi zice maestre, trebuie să spun sincer şi cu regret că această titulatură nu-mi aparţine. Nu am fost niciodată un cântăreţ, un dirijor, un regizor de excepţie. Ei sunt maeştri. Directori de instituţii, mai puţin. Asta aşa, doar ca să clarificăm o treabă. Da, m-am născut în acest oraş şi am trăit aici până la sfârşitul anilor 50. Drept este, era o altă Timişoară, una multietnică, cu mulţi unguri, nemţi, sârbi, evrei, una prosperă, şi nu doar economic, ci şi cultural, un oraş civilizat, care nu întâmplător a fost numit de mulţi mica Vienă . Din păcate, astăzi oraşul a pierdut mult din acest şarm, aproape unic. În acest oraş am trăit ascensiunea extremei drepte, care, din fericire, la Timişoara era mult mai puţin sângeroasă decât în alte zone ale ţării, ascensiunea şi victoriile extremei stângi, reculul din anii 50 şi revoltele din 1956. Eu, aceste schimbări politice le-am trăit prin mutările noastre dintr-o casă în alta. Sincer spus, dacă fac istoria peregrinărilor mele locative în Timişoara fac, în paralel, şi istoria politică a acestei ţări.
M-am născut într-o vilă de pe strada Petre Carp numărul 13, o stradă paralelă cu Loga. Anul naşterii mele este asimilat cu o vreme bună, un timp de destindere, însă la finalul deceniului au început să apară nori negri pe cerul Europei. Dar cu mutările, în 1942 a trebuit să părăsim casa noastră şi să ne mutăm pe aceeaşi stradă, la numărul 6, fiindcă un înalt funcţionar naţional-socialist a dorit locuinţa şi astfel spaţiul nostru locativ a fost redus în urma ocupării germane. La începutul anilor 50 ne-am mutat şi de la această adresă, deoarece casa trebuia să fie dată secretarului de partid al oraşului Timişoara, aşa că în ultimii ani am stat în cartierul Elisabetin. De tânăr am fost un mare admirator al Corso-ului, aproape că nu exista zi să lipsesc din zonă. Dar şi un mare admirator al operei, fiind de mai multe ori pe săptămână la spectacolele acesteia, iar mai târziu luând chiar ore de canto. Dar de <bezirkul> meu, de zona mea, mai aparţineau şi arenele de tenis de la Electrica, eu fiind un împătimit al sportului alb”.
Anii studenţiei au adus o schimbare majoră în viaţa lui Ioan Holender.
„ Era începutul anilor 50. Isteria comunistă atinsese culmi nebănuite. În acest context, o lege spunea ca la facultăţi, 75 la sută dintre studenţii admişi trebuie să fie din clasa muncitoare şi doar 25 la sută pot fi de alte categorii, consideraţi burghezi. Fiindcă familia mea a avut, până la naţionalizarea din 1948, o mică fabrică de marmeladă şi de oţet, eu, tânărul Holender, eram considerat burghez, un element periculos pentru proletariatul lumii. Ca să mai şterg din această pată, o perioadă scurtă am lucrat ca muncitor necalificat la Uzina Electrică din Timişoara, trăgând fire de curent pe stâlpii acestui oraş. Până la urmă, în 1953 am fost admis ca student la Politehnica Timişoara, secţia Maşini hidraulice. Însă soarta nu a dorit nicidecum să devin inginer, să lucrez într-o hală sau într-un atelier de proiectare. Şi asta datorită anului 1956, când, în octombrie, în semn de solidaritate cu Revoluţia maghiară, am participat şi eu la mitingul organizat în cantina de la Poli, pregătit de trei colegi ai mei, Stanca, Babiu şi Nuţu, care mai apoi au făcut ani grei de puşcărie. Sincer, eu am căzut la acea şedinţă ca şi musca în căciulă. Dacă nu ar fi fost colocviul acela de Teoria Mecanismelor, în acea zi de marţi – îmi amintesc şi astăzi ziua -, atunci nici nu ajungeam la cantină, mai bine rămâneam la oră. Dar datorită exigenţei profesorului Kovacs, o exigenţă pentru mine greu sau aproape deloc suportabilă, am ales participarea la şedinţă, decât să rămân în sala de curs. Dar viaţa şi destinul sunt cum sunt şi niciodată nu putem să ştim cum va fi. De aici ne-am dus la cantină. Atmosfera era încinsă. Aşa că m-a prins flama şi le-am vorbit şi eu colegilor mei. Iar tot ce am spus acolo era foarte departe de linia şi directivele trasate de partid.
Problemele le-am avut după aceea, nu pentru ceea ce am spus, ci pentru locul unde le-am spus. Eu acolo nu ar fi trebuit să vorbesc. Eu acolo nici nu ar fi trebuit să fiu. Aşa mi-au spus tovarăşii după aceea. Apoi am fost arestat şi dus la Becicherecul Mic. Acolo ne-au pus la zid, iar noi, serios vorbind, am crezut că vom fi împuşcaţi. După ce s-a clarificat că nu suntem în legătură cu paraşutiştii americani, a doua zi ne-au dat drumul. Universităţile, facultăţile, toate au fost închise. Oraşul era plin de armată, de securitate, dar nu ştiu cum, nouă nu ne era aşa de frică, noi ne simţeam aşa, cu penele mai umflate, şi a fost un sentiment, nu ştiu, de libertate. Ne-am simţit mai umani, mai bine, mai optimişti. Mai târziu s-a zis că suntem eroi. Eu unul, nu mă simt erou. Sincer. Lunile treceau. Cei de la conducerea ţării aşteptau să se liniştească situaţia atât pe plan internaţional, cât şi pe plan naţional. Nu doreau confruntări. Nu doreau martiri. Aşa că de-abia în luna februarie au început exmatriculările. Am fost şi eu pe listă. Motivul? Grave abateri de la morala proletară”.
Plecarea din România a însemnat un nou început.
„ În ianuarie 1959, în cadrul unui program numit reîntregirea familiei, am plecat din România în mod legal, în Austria.Trebuie să spun sincer, eu nu am plecat din ţară ca să trăiesc, eu am plecat ca să supravieţuiesc. Eu nu am plecat nici din cauza mirajelor Occidentului, nici din cauză că nu mai suportam regimul politic din ţară. Am plecat pentru că nu am avut un alt drum de ales. Ca să mă înţelegeţi. După exmatriculare, ca să mă descurc cumva am avut trei jumătăţi de normă, la Clubul CFR, la Şcoala Sportivă şi la Divizia de Armată, ca antrenor de tenis. De peste tot am fost dat afară. Numai generalul m-a ţinut până la sfârşit pentru că jucam doar cu el. Eu fusesem angajat ca antrenez soldaţi, dar soldaţii erau doar aducători de mingi, eu jucam doar cu generalul, de la 6 la 8, de trei ori pe săptămână. Pentru asta am avut o jumătate de normă.
În comunism totul era posibil. Ca atare, facultate nu, tenis nu, la Operă, unde am fost voluntar asistent de regie, mi s-a interzis să mai calc în acea clădire. Nu am mai avut nicio şansă, nici măcar teoretică, de supravieţuire, aşa că am ales plecarea. Am scris şi în cartea mea, că eu am plecat de aici absolut conştient de faptul că mi-am ratat viaţa. Plecând de aici, părăseam limba mea, părăseam România mea, pe care am iubit-o cu tot ce am cunoscut şi tot ce am ştiut şi la tot ce am tins la vremea aceea. Ştiam că plec ca un ratat, dar eram sigur că voi supravieţui cumva. Ei, iată, <cumva> am supravieţuit”.
Textul integral al primei părţi a interviului cu Ioan Holender îl puteţi citi în numărul din 24 iulie 2015 al săptămânalului Agenda, aşa cum a fost el consemnat de omul de presă Zoltan Kovacs.
Citiți principiile noastre de moderare aici!