Firul ierbii de unde începe România

Reactualizat la:
Firul ierbii de unde începe România
Jurnal de fugar în ierburile care, din româneşti, se transformă în sârbeşti.

„Câştigă al dracului de mult şi pot face bani din piatră seacă” – e legenda. În ultima vreme, ei, poliţiştii de frontieră din Timiş, au tot ieşit în faţă prin capturile de grupuri de fugari pe care le-au făcut la fâşia ce ne desparte de Serbia. Romii prinşi cer azil, nu primesc ce vor (casă, masă şi bani de buzunar), se întorc în Serbia. Dar cum curg lucrurile acolo, în zona aceea unde, aproape fără să realizezi, România devine Serbia iar fugarul devine pradă sau nu, e mai puţin ştiut.

Ne apropiem de frontieră şi de la agentul Ciprian Gaic, purtător de cuvânt al DPF Timiş, aflu că un cuvânt frumos din DEX nu-şi mai găseşte acoperirea: grănicer. Vom petrece noaptea cu poliţiştii de frontieră, nu mai există grăniceri. Păcat…

Uneori mi-e frică să şi respir, să nu fi inventat ăia scule care să-mi detecteze suflul… Îmi bate inima mai repede ca a lor, întotdeauna. Dar acum îmi bate şi mai repede, când îi simt aproape. O aud în urechi şi mă întreb dacă şi ei o pot auzi. Oare, dacă aş ţîşni de lângă ei şi i-aş speria, m-ar urî? Ei îi urăsc pe cei pe care îi prind? Iau toată povestea asta ca pe un afront personal? Faptul că suntem aici, că depindem de fâşia asta ca să ne facem viaţa, că o trecem pentru că aşa trăim?

Zăngănit de arme

Ajungem la clădirea Sectorului PF din Cruceni. Nu au puncte de trecere de frontieră în subordine – doar două, „dezactivate”. Şi multă-multă fâşie de apărat, de vegheat, de bătut. Nu suntem la dracu’ în praznic dar nici mult nu mai avem. Prindem schimbarea de tură – toţi îşi iau nonşalant armele, vestele reflectorizante, sculele complicate de depistat şi oprit infractorii.

Pot trece oricând fâşia, eu nici măcar nu trebuie să schimb ceasul, ca alţii. Pentru mine e mereu aceeaşi oră: după soare, după cum cântă vântul şi după bocancii grănicerilor.

De veghe

Vine comisarul Constantin Poiană, nu e în tură dar oricum înţeleg că bântuie pe-acolo ca banul rău, să fie sigur că e totul ok. Îi şi place – se vede. L-a prins microbul, că doar e grănicer (nţ! poliţist de frontieră!) de o mie de ani, deşi nu-i arată. Sparge şase milioane de lei pe lună pe benzină, între Timişoara – Cruceni şi ce s-o mai arăta. De venit ştie unde vine dar nu ştie unde ajunge, în funcţie de cheful infractorilor.

Mă gândesc de ce trebuia să mă nasc aici, între ţări, de ce trebuie să trăiesc aşa, fugar, cu gândul burţii, cu teama de puşcă şi foc?

Care infractori pot fi de mai multe feluri – l-au ars pe unul de un milion jumate că dădea cu 5 undiţe acolo unde, pe malul celălalt, deja vorbeşti sârbeşte.

Am fraţi dincolo, dar mă întreb dacă ne-am recunoaşte. Ne vedem rar, nici nu ştiu dacă avem ce să ne spunem. Poate s-ar preface că nu mai ştiu limba – e la modă…

S-au împărţit sarcinile, fiecare echipă ştie unde trebuie să meargă şi ce e de făcut. Intră şi comisarul Cornel Popa, şef de tură pe azi, mai povestim în camerele cu inscripţii ciudate care afurisesc pe cei ce intră şi nu sunt de-ai casei, clasaţi şi ei pe diverse grade de secretoşenie. Mă amuză dar înţeleg că aşa e firesc. Firescul unui cerc restrâns, totuşi.

Grăniceri, poliţişti de frontieră, tot dracul ăla e pentru mine. Sunt cei de care trebuie să mă feresc.

Războiul de opt ore, dus pe ture

Noi, intruşii, primim explicaţii pe hartă, scheme pe hârtie, ni se pun în mână scule sofisticate care fac diverse şi, în principiu, scopul comun e ca cel care apare cu gânduri rele să poată fi depistat şi oprit. Nu pare o joacă – e ca o permanentă stare de război, doar că intri în ea şi stai opt ore, până apar colegii de tură să te schimbe.

Nu sunt dintre aceia care aruncă o cană pentru că s-a ciobit puţin. Dar câte ciobeli trebuie să strângă o cană, ca să o arunci? Să o schimbi pentru alta? Şi toate pentru ce? Un trai mai bun, o grăunţă mai bună în guşă, pentru liniştea burdihanului.

Văd tot ce e cald

E deja beznă şi facem cunoştinţă cu maşina de termoviziune. Noi îi întindem mâna iar ea întinde în sus un braţ zigzăgăit, care are în vârf ochiul magic. De-afară arată ca o dubiţă normală dar înăuntru uruie monitoare şi vedem în jur ca ziua, tot ce e cald. Îl întreb pe poliţist dacă filmul „Predator” e materie obligatorie pentru cel ce lucrează cu scula asta şi râde. Văd tot ce mişcă până la şapte kilometri: iepuri care se bat, căprioare, şoareci, colegul şofer care trece prin faţa senzorului, să vedem cum e şi cu oameni. Aş vrea să văd şi un fazan dar cică sunt în tufe, acolo nu bate ochiul nostru tehnic.

Ştiu că dacă intru în vizorul termoviziunii, e de rău. Ideea mă face să mă simt ca un godac pe farfurie, într-un cuptor cu microunde. Trebuie să stau în tufiş, cât mai mult, dar în tufiş nu poţi trăi toată viaţa, şi mi-e foame.

De aici începe totul

Îl rog cu cerul, cu pământul pe comisarul Poiană să ne arate unde începe ţara, unul din locuri. Ajungem la un punct de trecere care se foloseşte temporar. Merg dincolo de căsuţa în beznă. Îmi arată o tăbliţă cu România. Un drum de iarbă şi cantonul sârbesc, care se vede sub lumina jumătăţii de lună. Nimic deosebit, doar că aici se întâlnesc două state. „Dincolo”… Câţi au murit, pentru a ajunge „dincolo”, câţi şi-au schimbat viaţa, ajungând „dincolo”. Acum e altfel, moda s-a schimbat. Se trece ilegal pentru alte motive… Şi nu mai e luptă pe viaţă şi pe moarte.

Ce pana mea, nu se mai linistesc odată ăştia? Acum sunt deja cu un picior în Serbia. Foarte interesant, nu? Când o poţi face câta legal…

Alarmă. Falsă?

De la 1 AM până la 4 prindem o acţiune adevărată. Se dă alarma. Cineva foşgăluie aiurea pe arăturile din jurul frontierei, folosise farurile şi acum le-a stins, stă într-un loc unde n-ar trebui să fie, ca măgarul în păpuşoi. Sărim în maşini, plecăm prin sate şi pe câmpuri. Nu credeam că o Dacie poate să se descurce pe arătură dar agentul Cristian Ciopei o mână ca la Paris – Dakar. Pe pământ arat, prin colţuri de câmpuri cu vegetaţii imposibile.

Nu pot nici să-mi netezesc penele în linişte. Nu există linişte. Dau cu ciocul de două ori pe o pană mai lungă şi ridic capul. Mai dau cu ciocul de două ori şi-l ridic iar – e mai sigur aşa. Zăpăcitul ăla era să mă ia cu roata… Dar tot eu sunt fazan, nu? Nu el, că dă în faună…

Ore de căutare, în frig, comunicare cu colegii, filtru făcut la cei ce trec pe drum cu maşinile, urcat pe capota Daciei pentru a depista colegii şi a vedea dacă perimetrul cu suspectul e încercuit. Musai să stau în maşină, poate se vor folosi armele. Dar nu dăm decât de o maşină agricolă care lucrează noaptea, nu aflăm dacă mai e şi un alt presupus infractor pentru că „maşina spre oraş” trebuie să plece aşa că noi, intruşii, ne grăbim la sediu, lăsându-i pe poliţişti cu goana lor cotidiană.

Frica este la fel pentru orice fiinţă vie. Atâta doar că închipuirea omului o face mai mare, o întinde şi o lăţeşte ca pe o cocă de langoş. Care, în unele părţi, se mai rupe. Cel laş moare de o mie de ori. Cel care încearcă nu este laş, dar e normal să-i fie frică.

Viaţa celor de la poliţia de frontieră nu începe brusc, atunci când prind un infractor. Şi nu se termină tot brusc, cu predarea acestuia. Şi lor le e frică. Şi, dacă nu ar fi patrulările, alarmele cu goana de după, nervii întinşi şi sperietura puiului nostru de fazan, din buza frontierei, nu ar fi nici salariile lor din susul paginii şi nici rezultatele spectaculoase pe care le căutaţi în ziare.
Ramona Băluţescu



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !