Duhul Sfânt e binevoitor dar nu poartă hârtii

Reactualizat la:
1Comentariu
Duhul Sfânt e binevoitor dar nu poartă hârtii
Piatră de temelie a unei noi biserici româneşti şi un sediu al Comunităţii românilor din Serbia, oficialităţi, feţe bisericeşti înalte şi variate. Destul şi chiar prea mult pentru un nou drum în Serbia. În Voivodina, de data aceasta. După care trebuie să respir adânc, o vreme.

Simt că nu va fi o zi a poeziei. Agenda secretarului de stat român ce urma să apară în Voivodina poate fi aflată greu, de parcă ar avea chestii ruşinoase înscrise acolo, trebuie să sun la ministru, care stă pe silent, că e la Summit, la Minister, să explic, să mă jur că nu vreau nimic rău, să dau mailuri, şi, în sfirşit, aflu… Bun, deci începem cu Vârşeţ.

Comunitatea românilor din Serbia, clădire mândră, activităţi, orgolii, ospitalitate românească şi vehemenţă sârbească. Un amestec care te face să te bucuri de frumuseţea magnoliilor de afara, uneori. Şi să le cauţi. Una din gazde, Marin Gaşpăr, are amabilitatea de a ne arăta unde se lucrează pentru publicaţia pe care o scoate comunitatea, ne prezintă clădirea, vorbeşte despre activităţile minorităţii şi ne arată zeci de CD-uri realizate la evenimente ale românilor din Voivodina. Vedem si un zid pictat cu tricolorul românesc – ni se spune că e cel mai mare tricolor din Voivodina.

Vârşeţul are acum, duminică, prima din aprilie, vizita unui episcop român – sau chiar a doi episcopi români, dacă amintim că reşedinţa episcopului român al locului e pe undeva prin România, aşa că şi el e tot în vizită… Aş vrea să intrăm în frumoasa catedrală românească dar se fluieră încolonarea spre Alibunar. Şi aşa, preasfinţiţii Daniil şi Lucian au un snop de români mai puţin la slujbă. Mă bucur să revăd Alibunarul – unde simţi că începi să ai prieteni, acolo este un fel de „acasă”.

Noul sediu al comunităţii, copii în port popular, lume, în ciuda ploii mocăneşti, apar ambasadorul Ion Macovei şi, cândva, după, şi secretarul de stat Mihai Gheorghiu, şef al Departamentului Românilor de pretutindeni. Se termină slujba de la biserica românească de peste drum şi vine şi părintele Ionel Mălaimare, protopop de Alibunar, cu părintele Boian Alexandrovici, protopop de Dacia Ripensis. Sunt de faţă Ion Cizmaş, care conduce Comunitatea Românilor din Serbia, Marin Gaşpăr, prim-vicepreşedinte, Dorinel Stan, preşedinte, Gabriel Nicola, consulul general al României în Vârşeţ, Ion Gabriel Andrei, ataşatul cultural al Ambasadei României la Belgrad, Viorel Dolha, preşedinte al Asociaţiei Învăţătorilor din Arad, Lucian Ionică, director al TVR Timişoara, oficialităţi locale şi teritoriale, români şi sârbi.

Este inaugurarea Biroului Teritorial din Alibunar al Comunităţii Românilor din Serbia, lumânări ard într-un menorah – întotdeauna mi-au plăcut menorah-urile, cred că e absolut drăguţ să duci ceva din cultura prietenilor evrei în comunitatea ta, pe mese avem două aranjamente florale în culorile steagului Serbiei, cred că e tot aşa de drăguţ să ai un steag al ţării în care trăieşti în care să nu se bată culorile între ele şi să poţi face un aranjament floral plăcut, sugerându-l – asta, la capitolul amabilităţi. Intră, în încăperile destinate ceremoniei, şi preoţii români, cu bibliile lor în care ştiu că semn de carte stă tricolorul românesc, aşa că amestecul de simboluri primeşte şi tuşa românească.

După sfinţire îmi împlinesc o voie mai veche – intru în biserica românească din Alibunar – pe acelaşi front stradal, două biserici gemene, aceeaşi arhitectură, aceeaşi culoare, una ortodoxă română şi una ortodoxă sârbă atrag ochiul. În biserica părintelui Mălaimare încă a rămas norişorul de fum de la arderea tămâiei. E viaţă aici, viaţă ce nu s-a stins, prin linişte.

Alergăm înapoi în Vârşeţ, la sediul comunităţii române. E timpul aşezării la masa de discuţii, avem în faţă diplomaţi, politicieni, investitori, media. Se vorbeşte despre lucrurile făcute, despre cele viitoare. Între multă vorbărie se spun şi câteva lucruri de bun simţ. Îmi vine tot timpul să atrag atenţia că nu se filmează, că lucrurile se pot spune mai simplu. Dar, poate, aşa trebuie să fie.

Secretarul de stat Mihai Gheorghiu are bunăvoinţa de a îmi acorda timpul necesar unei scurte discuţii, spre disperarea gazedelor. Cu toată curtoazia, discuţiile din această clădire nu pot rămâne doar la nivel de amabilităţi.
R.B.: -De ar fi sa va limitaţi la puţine cuvinte, cum vi se pare viaţa unui român din Voivodina?
M.G.: -Românii din Voivodina se bucură de o situaţie preponderent pozitivă. Au bune legături cu ţara şi se mişcă în ambele direcţii.
R.B.: -În ce priveşte trimiterea de bani spre românii din Serbia, românii din Timoc spun că Departamentul nu le aprobă proiectele şi nu îi susţine cu nimic. Cum comentaţi acest lucru?
M.G.: -Cum altfel decât că reprezintă o apreciere complet falsă? Departamentul a sprijinit si proiecte ale asociaţiilor din Timoc. Procesul de evaluare a arătat o foarte slabă calitate a proiectelor, astfel încât cerem rezultate concrete celor care aplică.
R.B.: -Adică nu oferiţi finanţări decât celor care „au făcut ceva până acum”?
M.G.: -Finanţările noastre sunt deschise tuturor, cu o condiţie reală, cea a rezultatelor. Ne referim la cele de după derularea proiectului.
R.B.: -Asta sună a cerc vicios. Nu le daţi oamenilor bani că nu au rezultate pe care le-ar avea, având bani?
M.G.: -Ne referim la rezultatele de după. La sfârşitul proiectului trebuie să existe rezultate concrete.
R.B.: -În Negotin, în septembrie 2007, la sfinţirea primei troiţe a românilor, s-a cerut demisia dumneavoastră pe motiv că trataţi cu nepăsare această zonă cu aproximativ 300.000 de români.
M.G.: -Noi nu tratăm cu nepăsare nimic. Acestea sunt aprecieri subiective, nu doresc să le comentez. Rezultatele arată care e cartea noastră de vizită.
R.B.: -N-aţi participat la acel eveniment, important pentru românii din Serbia de Răsărit, şi nici la cel din 8 martie, anul acesta, când s-a pus piatra de temelie pentru biserica a doua din Timoc. Nici la alte evenimente importante, care vizează zona. Când aţi fost ultima data în Timoc?
M.G.: -Acestea sunt lucruri independente de mine, ţin de agenda Departamentului. Avem contacte, constant, cu preotul Boian Alexandrovici. Chiar şi decorarea lui a fost făcută la sugestia Ministerului de Externe…
R.B.: -…recte a ambasadorului nostru de la Belgrad, Ion Macovei, nu-i aşa?
M.G.: -N-are importanţă de unde a pornit. Instituţia e Ministerul Afacerilor Externe.
R.B.: -Totuşi, nu mi-aţi răspuns. Când aţi fost ultima dată în Timoc?
M.G.: -De fapt, ultima vizită va fi chiar azi, după terminarea vizitei în Voivodina.
R.B.: -Vorbesc de vizite deja întâmplate.
M.G.: -Ultima vizită, cu o întâlnire a reprezentanţilor comunităţii, a fost în 2006 (N.n.: ulterior, secretarul de strat revine şi îmi spune că, de fapt, este vorba de 2005). De aici merg direct acolo.
R.B.: -Comunităţile româneşti spun că i-aţi lăsat în situaţii penibile. Având proiecte aprobate de Departament, n-au primit, totuşi, bani la timp. La Gyula, în Ungaria, s-au aprobat nişte bani pentru un proiect, s-a spus că ei vor veni, doamna care conducea proiectul pentru comunitatea română de acolo s-a împrumutat de bani ca să acopere suma care nu venea de la dumneavoastră şi care sumă a ajuns extrem de târziu. Cum de există astfel de situaţii?
M.G.: -Asta este o situaţie diferită. La sfârşitul anului trecut, fondurile Departamentului au fost insuficiente. Bugetul e cel care e, limitat. Cu toate acestea, toate sumele au fost onorate, chiar dacă cu întârziere.

Îi mulţumesc, fugim iar, de data aceasta spre Mesici, după nişte înţepături cordiale primite din partea gazdei, ca semn de solidaritate cu secretarul de stat.

E ora când se va începe o slujbă unică în viaţa unei biserici, cea de sfinţire a pietrei de temelie. Aici se va ridica o biserică românească, prima ce se construieşte în Voivodina după multă vreme. Nu ştiu dacă am mai văzut atâţia preoţi la un loc, vreodată. Îi aşteaptă pe vlădici, pe episcopii care, prin prezenţa lor, vor da o şi mai mare importanţă acestei sfinţiri. E mult noroi, e fanfară, e lume şi ţară, se vorbeşte româneşte, măcar aici nu picură, ca înainte, trece timp, apare un cârd de capre (la capre e cu „cârd”?), până la urmă apar şi episcopii, gradul de evlavie ajunge, brusc, la cote nebănuite.

Cel mai mult vorbeşte episcopul Lucian al Caransebeşului, are o frazare frumoasă şi reuşeşte să mai salveze, astfel, din ce spune. Este adusă o roabă cu mortar, fiecare preot, apoi fiecare din lista personalităţilor, lasă a cădea obolul de ciment peste pietrele aduse din locuri dragi şi binecuvântate din România, la sugestia episcopului Daniil al Vârşeţului. Mă bucur să văd că avem între noi şi preoţi romano-catolici şi greco-catolici. La sfârşitul momentului solemn putem să avem o conversaţie în frumoasa limbă maghiară, în spiritul tradiţional al Banatului nostru. Toată lumea e fericită că a fost părtaşă la această sfinţire, cred că ceva din sufletele noastre, ale fiecăruia, va sta la temelia locului care îi va lega, şi în felul acesta, pe românii din Voivodina.

Facem câţiva paşi până la şcoala din localitate, e întinsă masă mare, cu peşte, e un compromis între rigorile postului în care ne aflăm şi îngăduitoarea spusă a evanghelistului Matei, că „nu ce intră pe gură îl întinează pe om, ci ce iese pe gură”.

Cei mai mulţi preoţi din cei prezenţi ţin de episcopatul de Vârşeţ dar, în fapt, acesta nici nu este episcopat ci vicariat, pentru că încă nu s-au terminat demersurile pentru ridicarea rangului acestui vicariat. Ce intendent de grădină zoologică ştie cu ce se hrăneşte o struţo-cămilă, nu ştiu, şi nici Mitropolia Banatului, de care ţine acest teritoriu, nu ştie acest lucru, acolo unde, la faţa locului, vicarul ştie că el e şeful recunoscut, după canoane, iar episcopul ştie şi el acelaşi lucru. Pentru a aşeza aceste nereguli, la Mitropolia Banatului a fost convocat, săptămâna trecută, Sinod Mitropolitan, în cadrul căruia episcopul de Vârşeţ a fost mustrat pentru situaţia care nu-şi mai intră în matcă, în Voivodina, şi pe care o gestionează din ce în ce mai greu, stând cea mai mare parte din timp în România. Îi văd acum, laolaltă, pe cei doi preoţi-şefi, vicarul mă asigură că îi recunoaşte autoritatea episcopului iar episcopul, de asemenea, întăreşte că totul curge în cea mai frăţească linişte, şi, în timp ce se bat pe umeri, mă bucur că au mâinile la vedere, ca să nu se mai întâmple şi alte minuni… Deşi obosit de anii petrecuţi în Voivodina şi visând la locurile natale care vor susţine, în curând, un nou scaun de episcop, preasfinţia sa Daniil are meritul de a fi dat un început nou credinţei româneşti din Valea Timocului, hirotonindu-l preot pe Boian Alexandrovici. Pe de altă parte, părintele Moise Ianăş, vicarul locului şi preot român născut în Voivodina, spune că recunoaşte jurisdicţia Mitropoliei Banatului în zona sa dar, când vorbim despre pământul Timocului, şi de cine ar trebui să ţină el, invocă rigid canoanele, pentru că, în Voivodina, ascultarea faţă de Biserica Ortodoxă Sârbă, sau măcar încercarea de a nu o supăra, e religie oficială pentru o parte dintre preoţii de limbă română.

Aceasta fiind situaţia, şi aflându-ne deja la câteva zile după Sinodul Mitropolitan de la Timişoara, avându-i laolaltă pe cei doi episcopi „împricinaţi” ai discuţiilor de la Sinod şi cunoscând sfaturile imperiative care li s-au dat, m-ar bucura să aflu de soarta unui document anume. Este vorba despre o scrisoare a patriarhului Pavle al Serbiei, care a plecat de la Belgrad spre Bucureşti, în 4 octombrie 2006, a fost primită de patriarhul Teoctist, şi astfel Biserica Ortodoxă Română (BOR) a luat act de recunoaşterea pe care Biserica Ortodoxă Sârbă (BOS) se oferă să o facă faţă de vicariatul de Vârşeţ, şi anume de acceptare a ridicării sale la rang de episcopie. În data de 4 decembrie 2006, de la Cancelaria Sfântului Sinod al BOR a plecat, atât spre Mitropolia Banatului cât şi spre Vicariatul de Vârşeţ, un document înregistrat cu numărul 3799, în care se vorbeşte despre acordul primit la BOR, iar celor în cauză li se pune în vedere să continue demersurile pentru înregistrarea acestei schimbări. Părintele Constantin Stoica, purtător de cuvânt al Patriarhiei, ne-a asigurat că documentul a ajuns atât la mitropolitul Nicolae al Banatului cât şi la episcopul Daniil. După ştiinţa mea, acest document mai trebuie doar înregistrat la Ministerul Cultelor, pentru ca schimbarea să se opereze şi vicariatul nostru să poată să devină, în toată legalitatea, episcopie. Aşa că, după toată această plimbare de hârtii, după discuţii şi chiar mustrări în cadrul Mitropoliei Banatului, e util de aflat dacă pasul care ne desparte de aşezarea statutului acestui loc, şi aşa chinuit de istorie, poate fi făcut. Îl întreb pe episcopul Daniil dacă, după toate evenimentele din ultima săptămână, va trimite documentul BOR-ului la Belgrad, la Ministerul Cultelor, el fiind, până acum, staţia terminus a solicitării BOR. Îmi răspunde scurt: „Nu este de competenţa mea. Nu eu trebuie să rezolv acest lucru”.

Ar mai rămâne Sfântul Duh, pe care ar trebui să-l întreb dacă doreşte să intervină în această tărăşenie, după ce am ajuns să discut cu toate părţile implicate, iar actul BOR tot pe loc stă - dar mă tem că nu sunt cea mai bună persoană pentru acest lucru. Plecăm de la Mesici, spre Vârşeţ dăm de o tablă indicatoare pe care numele în grafia sârbă, dar cu litere latine, al oraşului e tăiat şi scrie sub, în română: „Vârşeţ”. Nimic nou sub soare… Plec capul, lasă că e bine, azi avem o clădire nouă pentru comunitatea românească din Alibunar, liderii comunităţii române au vorbit, departe de alţi lideri ai comunităţii române (pentru că sunt mai multe entităţi care vor să reprezinte românii din Serbia), cu oficialii din România, s-a pus piatră de temelie la o nouă biserică românească şi oamenii s-au bucurat de ea, fie că o fi condusă de la Vârşeţ de un vicariat, fie de o episcopie, şi, poate, până la urmă se hotărăşte toată lumea cine este si de cine vrea să ţină, pentru că, domnilor, până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii, iar, dacă ei există, probabil ar trebui să ţină seama şi ei, indiferent de culorile tricolorului care le garniseşte aripile, măcar cât e vorba despre biserici, de uitatele voturi monahale care luminau, cândva, calea şi care pretindeau castitate, sărăcie şi ascultare…

Ramona Băluţescu



1Comentariu

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !

versiunea HTML a comentariilor