Catedrala din Mălainiţa a dat timocenilor Crăciunul!

Catedrala din Mălainiţa a dat timocenilor Crăciunul!
Suntem în noul an, învăţăm să punem 8-ul în coada lui 2000, au trecut Crăciunul şi Revelionul şi Boboteaza şi nici din Sfântul Ion nu a mai rămas prea mult. Şi totuşi, undeva, peste un ocean de zăpadă, români de-ai noştri serbează, acum, Crăciunul.

Sâmbătă dimineaţa, oraşul Turnu Severin este acoperit de o zăpadă groasă. Nu e mai bine nici la barajul Porţile de Fier 1. Măcar se mai vede o rază de soare, din când în când. Negociez la sânge cu nisţe bişniţari, să mă treacă barajul, şi, după aşteptata oprire la shop şi burduşitul maşinii cu ţigările care contează ca „în plus” faţă de cele „legale”, trecem Dunărea şi ajungem în Serbia.

La Cladova, oraşul care e „peste drum” de Turnu Severin, peste Dunăre, sunt mulţi români. La staţia de autobuz unde am aşteptat cele două ore până la primul autobuz spre Negotin, cei mai mulţi vorbeau româneşte. Bătrâni cu paporniţe pregătite cu cele bune pentru Crăciun. Căci deşi oamenii vorbesc româneşte, ţin Crăciunul pe ritul vechi, ca şi sârbii, şi merg la biserici sârbeşti. Toţi, fără excepţie, în afara micii enclave de ortodoxie română strânsă în jurul preotului Boian Alexandrovici. El a ridicat o biserică în care să slujească pentru neamul său, în limba română, şi a avut de suportat numeroase şicane din partea autorităţilor sârbe dar şi a Bisericii Ortodoxe Sârbe. Mica lui biserică de la Mălainiţa, care a fost ameninţată de atâtea ori cu dărâmarea, este, acum, în ianuarie 2008, în sărbătoare pentru că se serbează prima dată Crăciunul în limba română „în legalitate”, după ce, în august, anul trecut, românii timoceni au fost recunoscuţi ca şi minoritate naţională.

3 din 26

E şi un stand cu diverse publicaţii în autogara din Cladova. Din plictis, apoi cu curiozitate, număr revistele şi ziarele care apar în chirilice faţă de cele care sunt scrise cu litere latine. Din 26 câte am găsit, 23 sunt scrise cu litere latine şi doar 3 folosesc chirilicele. Sârbii se trag mai spre Europa, în multe lucruri – chiar şi din această mică statistică se poate vedea asta. Mă întreb dacă va trece mult timp până când minoritatea română să-şi poată cumpăra propriile ziare, la standurile acestea, în locurile unde românii formează un grup mare sau unde sunt chiar o majoritate…

Pe pereţi, afişele care vorbesc despre autobuze şi restricţii şi curse şi preţuri şi tot ce ţine de autogară sunt scrise cu chirilice. Buchisesc şi văd ceva cu Negotin care nu corespunde cu ce aveam eu pe bilet. Îl întreb pe bătrânul care stătea sub afiş ce şi cum, auzindu-l că vorbea româneşte. Se uită destul de lung la afiş şi ne dumirim doar cu ajutorul altora de acolo ce e cu ce scria pe perete. Am senzaţia că nici bătrânul nu se descurca foarte bine cu chirilicele, deşi îşi pusese ochelarii. Poate e dintr-unul dintre satele unde cei în vârstă nu au învăţat niciodată sârba, pentru că nu aveau nevoie, fiind doar între români. Dar ei, până în augustul trecut, nu existau… Cel puţin pentru politicienii sârbi – deşi românii din Serbia Răsăriteană sunt cam 350.000.

Plecăm, suntem puţini pentru Negotin – ceilalţi români plecaseră cu alte autobuze, deja. Un individ care n-a ştiut să-mi răspundă în română la o întrebare, în autogară, urcă şi el în autobuzul nostru şi încearcă să-mi fure un telefon. Îl prind la timp de mână aşa că renunţă. Nu mă încurc cu poliţia – ar lua prea mult timp. Omul rămâne la locul lui, aproape de mine, şi se preface că doarme – nu pot decât să-i trag o poză. Mergem în paralel cu Dunărea, o vreme. România privită de pe malul sârbesc, dintr-un autobuz în care mulţi vorbesc româna…

Sub zăpadă

La Negotin ninge ca în primele zile în care s-a inventat ninsoarea şi treaba era încă nouă şi stârnea entuziasm. Dar când adaugi ninsoare la o zăpadă de juma’ de metru, rişti să-ţi scadă entuziasmul… Însă vreau să văd oraşul care se pregăteşte de sărbătoare, să întâlnesc câţiva prieteni şi să aflu cum va fi Crăciunul românilor.

Preotul Boian Alexandrovici se pregăteşte pentru „colindreţii” de a doua zi, adică pentru colindători, sunt de făcut pachete, e de dat zăpada de pe drumul spre Mălainiţa şi de pregătit restul pentru slujba din Ajun. Cu toate acestea, punem o vreme „ţara la cale”, străbătând oraşul troienit. Centrul, parcul, statuile, tot ce învăţasem la sfârşitul verii ca fiind reprezentativ pentru Negotin înoată, acum, în omăt. Atunci era primul pas al românilor făcut pentru a-şi „tatona” drepturile primite: ridicarea unei troiţe la la Sarmanovaţ, imediat lângă Negotin. De atunci a fost sărbătorit 1 decembrie, ziua naţională a României, pentru prima dată. Acum va veni şi primul Crăciun „în legalitate”. Cu toate acestea, cei care îi ameninţau pe români, cei care credeau că drepturile acordate românilor înseamnă startul pentru un nou Kosovo sunt aici, undeva lângă noi, în acest oraş care pare aşa de liniştit şi care, totuşi, mai are de învăţat despre toleranţa faţă de minorităţi…

Oraşul e plin de luminiţe şi ornamente de iarnă, atâta cât îi şade bine unui oraş mic, în care privatizarea, cu pulsul afacerilor mănoase încă n-a pătruns. Puţinii oameni care se încumetă să iasă prin zăpada care nu conteneşte să cadă poartă în mâini ramuri de stejar cu frunze uscate pe ele – până şi în albul zăpezii poţi vedea că se apropie Crăciunul din cauza smocurilor pierdute de pe crengile de stejar. În Serbia, oamenii pun aceste crengi în foc în ziua de Crăciun, pentru a le aduce prosperitate în anul care vine.

Pregătiri de Crăciun alb

E deja seară, şi muzeul oraşului, în care românii nu sunt pomeniţi deloc, este sub nea, şi Biserica Bătrână (cum spun timocenii) – care cândva a fost biserică românească… Şi ciudatele cruci din curtea ei poartă cuşme albe – totul se aplatizează în zăpadă şi în adierea sărbătorilor ce vor să vină – poate chiar şi conflictele, încă persistente între oamenii locului, legate de etnie. Aici mi se spusese, în toamnă, să nu vorbesc româneşte, ca să nu îşi facă idei sârbii care ar fi trecut pe-acolo că românii ar vrea să îşi revendice fosta biserică…

O inimă din beculeţe pulsează la un geam, pe un drum ceva mai departe de centru. Nu întotdeauna graiul unei inimi poate fi desluşit, când oamenii nu sunt deschişi să asculte… Oare ce limbă vorbeşte inima care ne înveseleşte clipa aceea din seara albă?

Şi geamul Miliţei, fostă învăţătoare, este cu lumină şi, înainte de plecare, ultima mea vizită e la ea. Nu găsesc plăcintele sârbeşti cu ban înăuntru pentru că familia ei nu se va reuni în anul acesta, de Crăciun, dar dau de nişte plăcinte extraordinare cu dovleac şi de motanul Marko, ce trage în partea soţului Miliţei, sârb fiind (soţul) şi nerăspunzând decât la chemările în limba sârbă (motanul). Din curtoazie pentru mine, Miliţa îşi strigă pisica în română: „maţa!, maţa!”. Dar „maţa” casei nu are chef de fraternizări interetnice.

Miliţa e în toiul pregătirilor pentru ziua de mâine, când va merge la Mălainiţa la slujbă, dă telefoane, se interesează de ora de plecare, îşi face rost de loc într-una din maşinile care se va încumeta prin troiene spre bisericuţa din Mălainiţa. Cred că, în seara aceasta ninsă de sâmbătă, gândurile tuturor românilor din Valea Timocului se îndreaptă, cu lumină în suflet, spre biserica pierdută între stejari în care se strâng atunci când vor să nu uite că sunt români, că sunt împreună şi că nu-şi vor pierde limba şi amintirile şi cântecele şi tradiţia. Mulţi dintre ei nu vor ajunge la slujba de Crăciun din cauza frigului şi a ninsorii dar gândurile lor vor aduce cu siguranţă mai multă căldură în locul care de asta şi există şi supravieţuieşte: din căldura unor inimi mari.

Plecare…

Plec, las în urmă forfota neştiută din casele românilor mei, dar parcă îi aud pe fiecare în parte. Parcă mă aflu în autobuz într-un pluton al exilaţilor, când trebuie să pleci pentru că datoria te cheamă şi nu poţi să stai la o sărbătoare cu ai tăi, cei dragi, de acasă. Mă gândesc la inima de luminiţe din geamul acela – am reuşit să iau cu mine un „beculeţ” din bucuria prietenilor timoceni care îşi pregătesc Crăciunul. Poate am şi lăsat o rază în urmă – că, orice-ar fi, chiar şi un ocean de fulgi răsculaţi, noi, cei de dincolo de Dunăre, nu mai vrem să-i uităm pe ai noştri, românii timoceni.

Trec pe lângă troiţa pusă în toamnă – e încă acolo şi străjuieşte drumul spre România. Ajung în Cladova, dorm acolo, dimineaţa va fi Ajunul Crăciunului şi voi fi tot printre românii din Serbia.

Colindă în Cladova

În sfârşit, ziua ajunului! Pe masă la Bogoie – mâncăruri cu peşte, răcituri, prăjiturile pentru Crăciun. Vin nepoţii familiei şi spun, jos, acolo unde se află o sobă cu foc, colinzile locului şi ale sărbătorii. Le zic şi în sârbă, şi în română, ca să fie pentru toată lumea.

„Bună ziua, la Ajun,
Într-un ceas bun,
Ce e-n casă să trăiască,
Ce-i afar’, să izvorască,
Oameni sănătoşi şi porci unsuroşi!”

Au nişte bâte trecute prin foc, cu un manunchi de frunze de stejar prins pe ele, şi tot frunze de stejar sunt şi în găteala saniei lor. Dar noi trebuie să plecăm spre baraj, spre vamă, spre ţara unde Crăciunul ultim e deja o amintire.

La Mălainiţa urma să se ţină liturghia, dimineaţa, apoi slujba de seară, cu arderea ramurilor de stejar. Puţinî lume a ajuns la slujba de seară, din cauza vremii, dar dimineaţa au ajuns colindreţii. Iar azi, luni, ziua Crăciunului, zăpada a fost îndepărtată şi bisericuţa românilor a devenit neîncăpătoare pentru cei ce au venit să asculte slujba de Crăciun în română.

Dar acestea sunt deja departe, sunt azi. Atunci, ieri, au urmat barajul, aşteptatul unui autobuz care nu mai venea şi care, când a venit, după două ore de stat în troiene, a trecut rapid, fără să oprească, prin grija duioasă a telefonistei de la firma ce poartă numele oraşului de pe Dunăre. Am întrebat-o, mai apoi, la telefon, cum de nu a reuşit să rezolve o treabă atât de simplă ca cea pe care promisese că o rezolvă – să-i comunice şoferului de unde mai are de luat pasageri. Am încheiat cu replica „Doar am vorbit aceeaşi limbă”. Apoi am zâmbit – limba românilor timoceni nu mai este aceeaşi cu a noastră, e o română arhaică pe care noi o înţelegem dar, uneori, lor le e greu să înţeleagă cuvintele cu care ne-am împestriţat noi limba, de când ne-am rupt unii de alţii, şi, chiar aşa, ne înţelegem fără probleme.

Cum ne-am crescut o catedrală

Mă ia „la stop” un om care ştie câte ceva despre „ce mişcă” în lumea românilor din afara graniţelor, a reţinut câte ceva din ce i-a trecut pe la ureche, îi spun că vin din Timoc, din Negotin şi, când aude, mă întreabă imediat: „Îl ştiţi pe preotul acela care a ridicat o catedrală a românilor, acolo?” Îi spun „De la el vin. Dar nu e catedrală, e o bisericuţă pe care Boian a ridicat-o prin truda lui undeva într-o pădure de lângă Negotin, la Mălainiţa”. Mergem până la Herculane împreună şi am timp să rumeg. Catedrală… Dar biserica de la Mălainiţa ESTE o catedrală a românilor. Nu e episcop să slujească în ea dar, prin greşeala Bisericii Ortodoxe Române de pe vremea lui Teoctist, nu e nici un episcop care să deservească locul. Iar biserica lui Boian e cea mai importantă biserică din tot ţinutul, pentru români, fiind SINGURA… Aşa că, până la urmă, bisericuţa din pădurile Mălainiţei e cu adevărat o catedrală a românilor!

Îmi creşte sufletul deşi temperatura coboară iar, cu schimbarea mijlocului de transport, în Herculane: avem o catedrală în Mălainiţa! Trebuie să spun asta şi altora! Vorba unui om simplu, care nu ştia prea multe despre ce e acolo, a venit cu un adevăr tot aşa de simplu şi care trebuie desluşit tuturor. Locul unde se strâng sufletele tuturor celor de-un neam şi se silesc să devină mai bune trebuie că e o catedrală!

Crăciun fericit!

Troiene şi în Herculane, prind un personal întârziat, e ticsit de oameni dar e cald, ce contează că ajungem acasă cu mult după ora socotită? Oamenii din compartimentul meu sunt simpatici, mă „adoptă” imediat, cineva mă întreabă cum e timpul în Herculane. Le spun că în sfertul de oră cât am petrecut acolo a fost bine şi aşa porneste povestea despre drumuri, despre Timoc, despre Negotin, despre români, despre ce este cu ai noştri din locuri necunoscute pentru mulţi dintre noi. Pentru prea mulţi, încă…

Sună Bogoie să mă-ntrebe dacă am reuşit să rezolv cu transportul – în Cladova are semnal la „mobil românesc” si putem vorbi des. Îi fac ultima informare despre cursul straniu pe care îl luase călătoria mea şi care de-abia acum reintra în matcă şi termin convorbirea cu „Crăciun fericit!” Am vorbit scurt şi n-am iesit din compartiment. Oricum, nu aveam unde – holul era supra-aglomerat. Aşa că cei din jur aud acel „Crăciun fericit” şi îşi aduc aminte de prietenii lor sârbi, încep să scrie sms-uri, să sune şi să dea urări bune. Poate n-am pierdut de tot „familia de suflet” pe care am lăsat-o în Negotin, fără să fiu cu ei de sărbătoare. Cred că Sărbătoarea e acolo unde oamenii se apleacă spre momentele de bucurie ale celorlalţi, căutând să devină parte din ele, bucurându-se împreună. Acolo, în trenul pierdut, care pufăia dinspre Herculane spre ceva nedefinit, în ninsoare, în noapte, am trăit al doilea Crăciun din iarna aceasta!

Ramona Băluţescu



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !